Amintire - Ştefan Octavian Iosif

E seara, frig de toamna... O, palida icoana,
De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?
Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,
Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...
Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,
Era asa de trista, si buna, si cuminte,
Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara
Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.
Si martor mi-este cerul de dragostea curata
Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,
Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata
Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.
Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,
Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;
Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine
Mândria chinuita a dragostei ascunse...
Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,
Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.
Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,
Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...



vezi mai multe poezii de: Ştefan Octavian Iosif




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.