Clopotele din Nürnberg - Ştefan Octavian Iosif

La Nürnberg, în vechiul castel,
Stateam rezemat de-o fereastra,
Privind cum se-mbraca sub el
Orasul în negura-albastra.

Si purpur plutea în fâsii
Prin negura vânata-a serii,
Pe uliti stravechi si pustii
Robite de vraja tacerii.

Si cum ramasesem visând,
Un clopot începe sa sune
Asa de duios si de blând
De parca o ruga ar spune...

El suna, si alte-i raspund
Cântând ca argintul de clare,
Si-odata s-aude, din fund,
Si clopotul domului mare!

Si valuri de-adânci armonii
Plutesc în fantastice zboruri,
Parând ca sunt sute si mii
De îngeri ce murmura-n coruri...

Dar eu, ca furat de un val,
Pierdut în concertul haotic,
Ma vad într-o sala de bal,
O sala-n maretul stil gotic.
Si alba ca albul din crin,

Ca umbra din umbra usoara,
De mine s-apropie lin
O falnica, blonda fecioara.
Eu stau si de-abia mai respir,

Cuprins de-o sfiala stângace,
Dar ochii ei mari de safir
Îmi spun ca doreste sa joace.
Si-ajunge doar bratul sa-ntind,

Ea bratu-i pe umar mi-asaza,
Si stam sa pornim dantuind...
Când muzica brusc înceteaza;
Cu pasul greoi, un strajer

Îmi tulbura singuratatea,
Iar glasul lui aspru: "Mein Herr
Îmi striga ? se-nchide cetatea!"



vezi mai multe poezii de: Ştefan Octavian Iosif




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.