ŞOBOLANII ŞI COTOII
Nişte şobolani odată, nobili mari de la oraş,
Se-nfipseseră cu dinţii într-un gras şi dulce caş,
Din al cărui miez într-una,
Zi de lucru, sărbătoare,
Rodeau aprig, fără grijă, fie că pe cer sta luna,
Fie cerul fără stele, fie potopit de soare…
Peste neamul şorecimii, şobolanii cei isteţi
Erau, măre, „Logofeţi”:
Astfel, unul dintre dânşii, cu vreo patru dinţi de aur,
Avea-n grija lui tot caşul: al poporului tezaur!
Altul, diplomat de viţă şi de-o-nţelepciune rară
Era „Logofăt de cinste-al trebilor de dinafară”;
Altul, gospodar halal,
Era şi el „Logofătul trebilor din caşcaval”;
Unul arţăgos din fire, cu de la-Împărat firman,
Era „Marele Hatman”;
Altul, cu-ale sale gheare şi cu bietele-i măsele,
Trebuia, prin caş, să facă numai drumui şi şosele;
Un alt şobolan ce-n viaţa-i n-a ştiut să fie hoţ,
Destinat a fost să fie „Logofăt peste negoţ”;
În sfărşit, ale lor ranguri ca să nu le mai aştern,
Erau tot ce se cuprinde azi la noi într-un „Guvern”;
Însă ce deosebire, Dumnezeule din Cer,
De la ce-aveau şobolanii la al nostru „Minister”!…
Căci, pe când la noi „Guvernul”, în iubirea lui de Ţară,
Duce viaţa cea mai tristă, mai săracă, mai amară,
Şi munceşte zi şi noapte, în osârdii de nespus,
Dorind: Ţara să-şi ridice cât mai sus,
Şobolanii din poveste, graşi din frunte până-n coadă,
Jefuindu-şi şorecimea umilită şi neroadă,
Alta nu face pe lume, decât caşul să li-l roadă!…
Dar, de necrezut, şi, astfel, lucru de mirare foarte,
Şobolanii mâncau caşul cu duşmanii lor de moarte,
Adică, să ştiţi şi voi:
Cu nenumăraţi cotoi!…
Însă când trăiau mai bine, unşi pe bot ca şi pe coame,
Iar mărunta şorecime, se stingea-ndurând de foame,
Toţi cotoii, dintr-odată,
Ca nişte grozavi duşmani,
Au fost prins de beregată
Pe-nfrăţiţii şobolani,
Şi, strângându-le grumazul ne mai pomenit de crunt,
Dregătorii toţi murit-au, până la cel mai mărunt,
Şi-au rămas stăpâni cotoii pe tot caşul plin de unt!…
…
Fabula cu şobolanii, de cotoi traşi prin măsele,
Am făcut-o, s-o citească şobolanii ţării mele,
Şi, citind-o pe-ndelete, să nu-mi poarte mie ură,
Ci să tragă, fiecare, următoarea-nvăţătură:
Dregător al şorecimii, când mi te ridică valul,
Tu n-ai dreptul, şobolane, să-i mănânci tot „caşcavalul”,
Iar frăţia cotoiască, chiar când pare dulce foarte,
Şorecimii nu-i vrea bine, ci-i doreşte numai moarte!…
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Vasile Militaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.