Cupa (volumul Urcuş, 1937) - Vasile Voiculescu
Adăugat de: Gerra Orivera

I
Cuget revărsat peste țărmi de poezie,
Mal de iad cu cereşti aluviuni,
Sâmburii de azur au rodit erezie,
Singură bezna-mi izvorî minuni.

Albastre râpi de râuri n-oi mai privi vreodată,
Căci văd mereu şi-aievea cu pumnii răzvrătiţi
Din cer până-n adâncu-mi vărsându-se surpată
O negră cataractă de îngeri prăvăliţi.

În piatra-nchipuită de-atuncea, rob cioplirii,
Îmi tăinui nemurirea ca pe o faptă rea,
Lucrez fără odihnă la forma fericirii
Şi n-am decât o mână cu colb de cer în ea.

Dar ce-nrudiri cu zeii pe piscuri mă ridică
În suliţe cu sacră cunună de noroc?
Cum am cuprins fecioara în braţul fără frică,
Cu piatră fericirii m-au lapidat pe loc.

ÎI
Somn roditor de vise umbri peste Ghehene
Şi-n ochii ce păstrează domesticitul foc
Sub pleoape pânditoare cu aripe de gene
Am găzduit surâsuri şi lacrimi la un loc.

Pe cin' să-mi razim plânsul şi frageda lui mare
Cu rădăcini în moarte când văd fără să stea
Prin mintea nopţii luna trecînd ca o visare
Şi amintirea zilei luând chip tăiat în stea!

Mă mângâiam cu basmul zidirii pământene,
Prin slave albe imnuri de nori călătoreau,
Păuni ca heruvimii cu ochi sădiţi în pene,
Şi lupii ca păstorii nostalgic buciumau.

III
Când galbena vecernă a toamnei iar mă arde,
Din occident de pară în ceasul dens de dor,
Lin pasărea usitei se lasă peste coarde
Şi alăută pieptului îmi ăuie a zbor.

În alba-i visterie de oase puse-n furcă
Eroica tristeţe a lumii a-mpietrit,
Auzi-l greu din aur lăuntric cum se urcă
Sunetul sufletului sleit.

IV
Dar golfurile noastre noian de vânt le bate,
Zăceam moşii de carne pe-un bărăgan polar,
Şi în duiumul de singurătate
Inimile-ntre noi stau pietre de hotar.

Mai sus ca un luceafăr sau mai departe
Sunt albele ei glezne sub norul recii rochi,
Poiana luminoasă a frunţii aplecate
Cu iezerele verzilor ei ochi.

Boltisem vremea-n jurul molaticei copile...
Mi-au luat-o-n afunzișuri când au trecut în drum
Pe sub arcadă celei mau joase dintre zile
Corăbiile toamnei cu punţile de fum.

Întârziasem singur pe clinele gândirii
Şi-n zid de versuri umbra iubitei am închis:
Cine va bate lumea cu varga nemuririi,
Să trec la ea prin moarte pe-un cald nisip de vis?

(1937)



vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.