Prometeu - Vasile Voiculescu
Adăugat de: Gerra Orivera

Am migălit mereu să-mi fac o lume,
Dar nu m-am înjosit, ca Prometeu,
Spre-a-nsufleti plămada mea de hume,

Să fur din cer un foc ce nu-i al meu.
Ci, nencetat ciocnindu-mă cu mine,
M-am străduit să scapăr singur eu.

N-am izbutit... şi poate e mai bine.
Nu sunt destul de rece şi-mpăcat,
Ciudoasa râvnă încă mă mai ţine.

Aş vrea scâteia, licăru-nfocat,
Când va tâșni din suflet să răsară,
Să nu m-aprind ca un păiș uscat.

Să pot purta în mine jar şi pară,
Nemistuit de propriul meu foc,
Să lumjnez şi-n mine şi-n afară,

Să nu fiu mie însumi un obroc.
Când vulturul trimis să mă sfâşie
Va tăbărî cu groaznicul lui cioc

Din inima-mi să rupă o fâşie,
Să-şi vadă pliscul negru luminat,
Și-aprins pe loc de-atâta bucurie,
Să ducă-n ceruri taină ce-a aflat!



vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.