Când iubirea te cheamă, urmeaz-o,
cu toate că drumurile sale sunt denivelate și abrupte.
Iar când aripile ei te îmbrățișează, predă-te,
cu toate că sabia ascunsă între ele te poate răni.
Nu-i mult, și iarna-n viață o să vină:
va fi atâta liniște încât
vom auzi doar moartea, și atât,
trezindu-ne-ntr-o altfel de lumină.
De-aş avea eu coiful din poveste,
Să colind prin lume nezărit,
M-aş opri la voi fără de veste,
Să citesc în sufletu-ţi iubit.
Surâzătoare m-ai supus, iubire,
Şi dulce mâna ta m-a-ncununat...
Ai fost aieve tu, dumnezeire,
Ori numai te-am visat?
Subt stânca fulgerată de la limanul mării,
Nu-i undă să nu ştie cuvintele pierzării;
Şi numai aripi negre bat apele ce sună,
Numai chemarea morţii răsare din furtună...
Fiere-amestecată cu nectar
Mi-ai întins din vecinicul pahar.
Cântă viu în sufletu-mi nectarul:
Tată, şi-n pământ te-oi lăuda!
Arcaşi îndemânateci, semeţi, cu paşi de lei,
Doi fulgeri smulşi din noapte-mi erau copiii mei;
Şi parcă-i văd ş-acuma în faptul dimineţii,
C-un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeţii,
Ades, pe mare, luna-ngândurată
Sub văl de nori alunecă tăcută,
Dar marea tot o simte şi, zbătută,
Spre dânsa, vuietând, se-nalţă toată...
Din larg apus, trei sburătoare
S-au îndreptat înspre Calvar,
S-aducă laudă şi dar
Durerii celei roditoare...
De tine mi-e departe și mi-e ger
că-i între noi distanță de o toamnă.
Poeții mor la fel ca tine, Doamnă,
atât că-și sapă singuri groapa-n cer.