Ah, ce sete a putut să-mi fie!
setea umbrei față de frunză.
Ah, ce sete a putut să-mi fie!
ca pe un clavir mi-alergau
Ce melodii, ce lină strună
În vocea ta prelung răsună?
Ce moștenire-ngemănată
Și-a logodit în ea, ușoară,
Și-a stat
Isus, curmându-și cuvântarea,
Căci îi căzuse, caldă, la picioare
Maria
Lucirile luminii se luptă prin văzduh,
Bat cocostârcii toaca pe casele cu stuh.
Burdufuri mari de apă ridică norii suri,
Zăvozii din pădure prind zgomotele-n guri.
Românie din străbuni,
Ţara mea de duh şi stâncă,
Precum dangătul răsuni,
Eşti ca doina de adâncă.
Târzii ni-s toate, prea târzii,
Târziu începem și sfârșim,
Târziu visăm, târziu iubim,
Târziu de noi ne amintim,
Purtăm fiecare o dragoste-n noi,
Dar eu pentru tine și tu pentru alta.
Și focul ne mistuie surd pe-amândoi,
Eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta.
Nu am mai fost acasă demult,
Mă gâtuie orașul ca pe un miel fragil,
Am uitat cum miroase busuiocul,
Dar ochii mi-au rămas de copil.
Îmi scrie mama "Ți-am făcut mormânt,
că nu se știe ce și cum și când,
tu chiar dacă te ții în Bucureșți,
știu eu cât de străin și singur eșți.
Mașinăria morilor de apă,
Biserici părăsite de atei,
O mai aud în somnul meu cum sapă
Și încărunțesc de dorul ei.