Iubito, voi pleca acuși,
La ora timpului nefost,
Spre țări cu fluturi și păpuși
Imaginate pe de rost.
Sunt indecent de singur. Și nu mă dezaprob,
Secundele, poroase, zvâcnesc pernicios,
Din ce-am iubit cât șapte n-a mai rămas un bob,
Și, iată-mă, apatic, pândind, anaerob,
Opreşte-mă la tine, când o să-mi vină criza
De a pleca departe făr’ aparat de bord –
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza,
Cu lacrimile tale adu-mă de acord.
Pui mâna pe condei ca pe o armă;
Pui mâna pe condei ca pe-un dum-dum!
Îndeplinindu-ți propria ta karmă,
Te simți justițiarul care farmă
Ne vom iubi, odată, într-o eglogă pură,
Când vor cina lăcustele arhimandriți;
Un papagal de miere-ți va locui în gură
Și, șoapta mea, printr-însul, vei ști să o imiți.
La plecare Van Gogh a lăsat aprinsă
lampa aceea neagră pe masă așadar
spațiul meu rămâne neschimbat viețuiește
cu fluturii lângă pâinea gloriei uscată
Vântul
obligă pomii să mă salute:
îi apleacă respectuos, le ridică
pălăria de frunze.
Tramvaiul meu are suave aripi de libelulă
seara mă poartă lin deasupra culorilor aspre
mă depune în camera voastră tocmai mâncaţi
potârnichi pepit tocmai vă ştergeţi barba brumată
El (gândul) nu se compară
Cu o furtună
Și nici cu o furtună într-un pahar cu apă
Nici cu paharul de apă pe timp de furtună
1.
Pierdut la marginea lumii greceşti,
Ca un scut antic.