Copiii ce se sparg de zidul lumii
Se sparg în zidurile noastre
Ce le-am clădit până-n albastre
Ceruri spre-a proslăvi numai străbunii.
Când luna raza și-o-ntețește
pe aripile lui Pegas,
noaptea-și prelinge nebunia
făcându-și mendrele pe colțuri
Fulgii negri de zăpadă
pe întinsuri reci și sumbre
răscolesc trecute umbre
pe-a istoriei arcadă.
În furtuni se-neacă pasul
ce străbate parcul gol,
grea e seara, greu popasul
peste frunze și nămol.
Un clopot sună-n depărtare,
E-un sat la margine de crâng,
Și clopotele tot mai tare
A serii beznă o străpung.
M-am trezit odată dintr-un vis;
eram pe-un câmp cu Dionysos
care dormea lângă Menade
după o noapte petrecută
Unui prieten
Odată te-a chemat în vis,
Pe când la masa ta scriai
Totul ți s-a părut un vis,
Poate-o legendă, cine știe,
Și multe versuri tu ai scris
Pe pagini albe de hârtie.
Cu sufletu-mi grădină te conduc,
tu Afrodită lui Uranos fiică,
pe drumurile care duc
spre-ncrucișările care despică
E noapte târziu,
Troznește ciudat mobila calului troian
În mijlocul cetății.
Și troienii, cuprinși de spaimă,