Un duh străin înspăimânta
ninsoarea ce sfârșea să cadă
și toți văzurăm prin perdea
urmele morții pe zăpadă .
Recii ani întunecați,
Durere și speranță
Păstrează ciclopiana piatră,
Munți nelocuiți,
Prea-sumbra toamnă-i plină de fructe și prinos,
Îngălbenita strălucire a zilelor de vară.
Albastru pur din coji trecute cade jos;
Al păsărilor zbor răsună din legende-n seară.
Prin brazi un cârd de ciori se duc în zbor
Și cețuri verzi de noapte se ridică
Și ca în vis sun-o vioară mică
Și slujitoarele dansează-ntrun ulcior.
Pădure! Ningi câteva frunze
Pe fruntea-i de aramă rece.
Tu, ce rămâi nepieritoare
Ca geniul, când totul trece!
Cu buclele blonde și ochii adânci
Copila pribeagă se duce spre stânci.
Și toamna pictează-mprejuru-i decor,
Lui Caragiale
Nebun, sălbatic, fără frâu,
Prin arătură și prin grâu,
Pădurea vestejită în stânga mea coboară,
Și-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roșul ce amurgul pe culmile-i strecoară.
În brațe-mi de-ai vrea să te lași,
Þi-aș face un cuib drăgălaș;
Un cuib de amor neștiut
Te iubesc adânc, copilă, și de mult
Dar niciodată
N-am lăsat un gest să spună
Dulcea taină ce mă-mbată.