Încă o noapte albă în contul vieții gri,
Încă un bulgăr negru la muntele de smoală,
Încă un om mai crede și altul îl înșală
Și „a minți” se-aude la fel cu „a iubi”.
Nu mai putem distinge minciuna de greșeală?
Ni-i dat să spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi,
Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?
Iubito, cum să ducem angoasa mondială?
Ce drept are minciuna să vină între noi?
Dăm pensie la diavoli să ne păzească iadul.
Noi re-nviem și raiul, și muntele, și bradul!
Te-acuz și-ți cad în față târându-mă-n noroi.
Noi suntem programații, trimișii, posedații
Unui blestem mai mare, mai rău și mai adânc.
M-a umilit minciuna, pe-a cărei notă plâng.
Strigoii-nstrăinării din casa noastră ia-ți-i.
Încă o noapte albă, poți merge să te culci,
Te voi iubi de taină, de jale și de veghe,
Îți voi fura din vorbe, cercei pentru ureche,
Încă o noapte albă, cu negre fructe dulci.
Eu plec, nu prea departe, aici, lângă pădure,
Ma întâlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg.
Și într-o tragedie de-a lui am să te leg,
Ca toți actorii lumii destinul să ți-l fure.
Prea dulceo! Noapte bună –să visezi că minți
Și trează în minciună s-adormi cu foc sub talpă,
Să ai o noapte neagră, să am o noapte albă,
Tu cu o taină-n suflet, eu c-un cuțit în dinți.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu