Te-aştept de două veacuri şi ceva.
M-au însoţit mereu alte şi alte
Păsări şi stânci, şi tot mereu o altă stea
A măcinat peste sandaua mea
Secunde, fluxuri şi smaralde.
Te-aştept ca pe-o feudă-mprejmuită
Cu ziduri foarte groase şi clopote nervoase.
Şi între noi e-un drum de o ispită
Şi-un vraf de bătălii de vase.
Tu nici nu apăruseşi acum vreo patru ani.
Te căutam la mări, prin contrabandă,
Şi pietrelor li te ceream,
Şi te pândeam la fiecare plantă.
Şi ar fi fost să mor în zgomot şi în surzire
De zeci de ori, dar rămâneam tăcut,
Căci neamul meu mi-a dat ca moştenire
Acest nărav, să te aştept oricât.
Nimic, decât această aşteptare,
Nici numele nu mi l-au spus, să te regret,
Şi-acum venirea ta continuă, tulburătoare,
Şi nici nu ştiu dacă pe tine te aştept.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.