Să-i fie veacul liber şi întreg,
Plin de sudoarea lumii truditoare,
A celor ce-l păzesc şi-l înţeleg,
Atâta cât de soarta lui îi doare.
Miner cinstit al nopţilor târzii,
Coleg de străluciri cu Universul,
Burduf de suferinţi şi bucurii,
Aşa să-i fie toată viaţa versul.
Să nu dea adevărul la tocmeli,
Chiar dacă el, ca om, ar fi să cadă
Răpus de propriile lui greşeli
Sau de vreo ipocrită mascaradă.
Purificându-şi sufletu-n furtuni
Să nu se lase vântului ce bate,
Dator mereu acelor mulţi şi buni
Să aibă loc de-a pururi în cetate.
Oricum, el va trăi mai multe vieţi,
De va simţi, încetul cu încetul,
Ce trebuie să facă-un cântăreţ
Pentru a fi, prin voia lor, Poetul.
Să creadă-n oameni şi-n dreptatea lor,
Agent din veac al plebei suferinde
Ajuns nemuritor ca muritor
Şi ca depozit tandru de colinde.
Să merite să tragă-n el un tun
Cu salvele obştescului oprobiu
De n-a-nţeles ce substantiv comun
Câştigă dreptul sfânt de nume propriu.
Să-i fie versul liber şi întreg,
Că-i elegie, fabulă sau odă,
Căci pentru toţi acei ce-l înţeleg
Prezenţa lui nu este incomodă.
Poemul lui, extract de zori de zi
Şi început crepuscular de soare,
Să poarte suferinţi şi bucurii,
Sudoarea sfântă-a lumii truditoare.
Şi dacă zilnic întâlnind infern,
Va şti să-l pună la-ncălzit cazane,
El va muri, spre-a deveni etern
Şi cântec al condiţiei umane.
Bucureşti 22,23 decembrie 1985
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.