Mi-e sufletul un câine de pripas,
În plină iarnă, pe-o autostradă,
Cei care se grăbesc n-au timp să-l vadă,
Dar eu, inconştientul, cui îl las?
Din când în când, îi este dat să cadă
Şi el, rănit de roată sau de pas,
În câte-o tufă sângeră, retras,
Şi, uneori, solemn, într-o baladă.
Mi-e sufletul desprins de mine însumi,
Mă uit la el, se uită-n ochii mei,
El, câine rău, eu, cap numai idei,
Şi ne uneşte câteodată plânsu-mi.
Mi-e sufletul un câine şchiop ce vine
Pe o şosea, prin vifor, către tine.
Adrian Păunescu
(„Liber să sufăr”, 2003)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
impresionant..
multumesc.
danab
duminică, 07 ianuarie 2018