Nicăieri, de pretutindeni - Adrian Păunescu
Adăugat de: viorel tgv.

Nesomn barbar, în plină remuşcare,
mă simt cumplit de singur şi bătrân,
din toată viaţa mea de strigăt straşnic
un fel de vocalize mai îngân.

Lumina îmi incendiază ochii,
în ornic se aude-un alt prăpăd
şi, dacă-i orice dramă pe ecrane,
eu tot pe tine-n ele te revăd.

Te împrumută mintea mea bolnavă
romanelor pe care le parcurg,
te mai salvez de ştirile urâte,
deşi te scap din braţe, în amurg.

E numai amintirea ta în toate,
nesomnului barbar îi sunt fidel,
te întristez la mine-n gând cu voia,
te-amestec în dezastre fel de fel.

Abia acum, când te-am pierdut pe viaţă,
şi fără tine simt că nu mai pot,
mă laud c-am aflat măsura-ntreagă,
a unei mari iubiri de idiot.

Şi totuşi, nu veni din depărtarea
în care-ai dispărut definitiv,
e mult mai bine-aşa, pentru legendă,
eu, mort, pe tine, moartă, te cultiv.

Ai înţeles o logică profundă
de care n-aveam parte, zi de zi,
noi ne-am iubit atât, că şi sub iarbă,
scheletele ni se vor contopi.

Nu mai veni! Dispari fără de urmă!
Reintră-n mlaştini, poartă-te urât!
Nu-mi da nici dreptul de-a rosti adio,
ci lasă-mi gustul unui vis, şi-atât.

Adrian Păunescu
("Meserie mizerabilă sufletul", 2000)



vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.