Noptoasă doamnă a tristeţii mele,
Vin apele plîngînd spre ochii tăi,
O remuşcare urcă în călăi
Şi pietrele cad singure din ele.
O amorţeală simte mielu-n oaie
Şi-apoi se naşte lîngă glezna ta
Şi luna-n fruntea ta s-ar scufunda
Ca să te facă, precum e, bălaie.
E un vîrtej în firele de iarbă,
E peste tot o lipsă de folos
Şi ţi-aş ieşi în cale furtunos,
Mă-mpiedic blînd în propria mea harpă.
Şi te iubesc privindu-te de jos
Cu-o dragoste haotică şi oarbă.
Adrian Păunescu
("Rezervaţia de zimbrii", 1982)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.