Mai înțelept ca totdeauna
Și tot atât de idiot,
Acum pricep că e totuna
Să n-ai nimic sau să ai tot.
Și paradoxul mă omoară
Și sunt nebun să mi-l explic,
Că totu-a fost pană aseară
Și astăzi nu mai e nimic.
Sunt sclavul presimțirii sumbre
Pe care mi-o-nsușesc intim,
Că viețuim ca niște umbre
Și ca și umbrele murim.
Și, cum nu-i nimeni să te-acuze,
De stratageme și de măști,
Cum au putut aceste buze,
S-ascundă faptul că urăști?
Un clopot bate într-un munte,
Cu neînțelesul lui bing-bang,
Minunea dragostei înfrânte
Și-a suferinței după rang.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.