El nu ţine ţară de-a doua,
Ca marmura albă în miei arde seul,
Şi el luminează cu roua
Spre tronul de sare pe care stă zeul.
Aici doarme zeul pe patul de piatră,
Căţelul pământului umbra şi-o latră,
Născut a fost zeul pe scutec de sare
Şi-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare.
Plângeau de durere, de dor sau de jale,
Măreau pe Zamolxes pe oricare cale.
Opreau cu ştiinţă şi marea şi plânsul,
În sângele lor ei dădeau tot de dânsul.
Şi-a fost bucurie în sfânta cetate
Că zeul Zamolxes stă liber în toate,
Purtat de plugari, de păstori şi de schimnici,
Dar zeii ceilalți îl râvniră potrivnici.
Şi atunci cu tristeţe, Zamolxes, frumosul,
Ca-ntreg să rămână în ţară folosul
Se trase în munţi într-o peşteră tristă
Să creadă rivalii că nu mai există.
De acolo veghează şi-i creier de bine,
Ai lui niciodată să nu se închine
La zeii străini cu a lor cârdăşie
Şi liber şi teafăr, poporul să-i fie.
Pe patul de piatră el stă într-o rână
Şi ţara şi-o şterge de lacrimi cu-o mână,
În cealaltă mână cu degete grele
Îşi poartă pământul vâslind printre stele.
Căţelul pământului umbra i-o latră
Şi zeul se culcă pe patul de piatră.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Imi place limbajul, abordarea textuala si cadenta!
anca.
joi, 10 martie 2016