Ca o cetate care devine brusc ruine,
Plecasem de la tine şi mi-a fost dor de tine,
Strângeam în braţe iarna, ce locul tău îl ţine,
Şi-un clopot într-o turlă a vrut să se închine.
S-a spart brutal tăcerea, ca de un fel de tângă,
Simţeam brutal dorinţa să cad în partea stângă,
Lătrat de câinii lumii în casa mea şi lângă ,
Nu-mi stăpâneam nici ochii, au început să plângă.
Abia-mi şedeai în braţe şi am intrat în ţoale
Şi am plecat pe calea pe care nu e cale,
Luminile de-afară se legănau agale
Şi mi-a fost dor deodată de forma umbrei tale.
Simţeam un fel de vifor interior cum bate
În tâmple şi în palme, şi-n tălpi, şi-n ochi, şi-n toate,
Simţeam că altu-i drumul, simţeam că nu se poate,
Şi produceam în juru-mi, hidos, singurătate.
Eram un fel de gură ce strigă şi imploră,
Abia ne despărţisem şi, dup-un sfert de oră,
Eu m-am întors la tine, iubită, mamă, soră,
Să internezi, cu grijă, iubirea mea majoră.
Probabil o trompetă se sfâşia pe zare,
Din munţi veneau ecouri că e zăpadă mare
Şi-n dorul meu de tine veneam la lumânare,
Să-ţi spun cum e iubirea, de care se şi moare.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
o minunată poezie pe care am citit-o cu mult drag
C-tin Andrei
miercuri, 24 februarie 2016
Vă mulţumesc pentru atenţionare Aurel .
leonard
marţi, 23 februarie 2016
Mulțumesc, Leonard! șterge te rog numele de lângă titlu, apare de doua ori.
ALapis
marţi, 23 februarie 2016