Rătăcitor - Adrian Păunescu
Adăugat de: viorel tgv.

Și rătăcesc, din nou, fără speranță,
de nu ar fi acasă steaua ta,
iubirea mea, alerg din casă-n casă,
probabil, lângă una, voi cădea.

Era atâta toamnă pretutindeni,
c-aș fi putut, bătrân, să mă retrag
și să adorm păzit atent de tine
și să-nțeleg că încă-ți mai sunt drag.

Dar, hăituit de propria-mi simțire
și de senzația că sunt bătrân,
nu mai ajung, iubita mea, acasă,
să-mi sprijin moartea pe un stog de fân.

Și te iubesc, aproape fără șansă,
și toamna face zdrențe osul meu,
prin ceața, care nu se mai sfârșește,
înaintez spre risipire, greu.

Pustiul vârstei, tragică ruină,
mă izgonește dintre înțelepți
și nu știu unde merg, în orice clipă,
și nu știu dacă tu mă mai aștepți.

Voiam să-ți spun atât, în toiul nopții,
orice s-ar întâmpla nedeslușit,
să știi că-n rătăciri mi-ai fost criteriul,
să știi că, în dezastru, te-am iubit.

E toamnă cât războaiele și vine
un ultim cataclism pe continent,
și te iubesc, sub prăbușirea vârstei,
și toamna-și strigă semnul iminent.

Sunt casele gătite pentru toamnă,
așa cum nu e casa mea și-a ta,
eu rătăcesc, mereu, din poartă-n poartă,
probabil, lângă una, voi cădea.

1 octombrie 1995,
Paris

(Infracțiunea de a fi, 1996)



vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.