Străinul - Adrian Păunescu
Adăugat de: leonard

Tot mai străin și tot mai fără nimeni
Și sângele-mi îngheață pe cuțit
Ridic către oglindă mâna stângă
Și, vai, găsesc un braț îmbătrânit.

Și sparg oglinda și-mi însânger brațul
Și cioburile peste față-mi vin
Și mă trezesc din nou fără de nimeni
Și sângele în trup mi-l simt străin.

Cu Eminescu, la căderea morții,
Murmur un vers al lui, numai un vers
„Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec",
Și lâmpile s-au stins în univers.

Ce spornică e negura pe lume
Și, vai, mă simt noptatec și stingher,
Scriu la lumina cărunteții mele,
Scriu la lumina stelelor din cer.

Tot mai bătrână, mâna mea culege
Îmbătrânite cioburi de oglinzi,
Îmi duc singurătatea la ospiciu
S-o îmblânzesc cu-a altor suferinzi.

Nu m-ar mira și câinii să mă latre,
Acasă în permisie când vin,
Așa de-mbătrânit mă simt, în toate,
Așa de singur și așa străin.

Îmi voi traduce într-o altă limbă
Durerea din limbajul prea comun,
Deși-nțeleg că e intraductibil
Și tot ce simt și tot ce vreau să spun.

Mă uit la fata mea ca la o alta,
Și-abia mă regăsesc în fiul meu,
Și rog pe Dumnezeu să grațieze
Tot ce-a greșit străinul ce sunt eu.

1986 - volum: Locuri comune



vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.