În fiecare iarnă, cu sania pe deal
Urcam să plec la vale, copilăria toată,
Iubeam alunecușul acela ireal
De fiecare dată, m-aș mai fi dus o dată.
Și drumul revenirii mi se părea prea lung,
Precum alunecarea mi se părea prea scurtă
Și gâfâiam cu ceilalți mai repede s-ajung
Să plec din deal la vale cu sania sub burtă.
Și mai cădeam dintr-insa în râsul general
Și mai cădeau și ceilalți, spre hazul tuturora,
Visam în noaptea iernii că sunt în vârf de deal
Și așteptam să vină cât mai degrabă ora.
Și nici o greutate prea mare nu-mi părea
Urcam o zi întreagă pentr-un minut pe gheață
Pe-o sanie coboară copilăria mea
Căderea mă îmbată, viteza mă răsfață.
E dealul tot mai mare? Sau eu îl urc mai greu?
Plăcerea coborârii mă pedepsește, parcă,
Și sania atârnă inert de brațul meu
Și nu mai vrea pe vârful de deal să se întoarcă.
Jur-împrejur nămeții ii-mbracă pe cei duși,
Ce parapet de oase de-a stânga și de-a dreapta,
În cicluri tot mai rare cobor pe derdeluș
Și-i tot mai albă valea și mai adâncă treapta.
De-o viață-ntreagă caut plăcerea să cobor
Și gâfâi la urcare, să mai cobor o dată,
Și nu mai râd copiii când unul dintre-ai lor
Din sanie se-aruncă pe calea tulburată.
Din vârf de deal în vale, din ce în ce mai morți,
Alunecăm pe sănii peste zăpezi, departe,
Și mame cu marame au și ieșit la porți
Și din copilărie alunecăm în moarte.
Eu nu-mi mai știu puterea de a urca pe deal,
Țin minte numai drumul cu sania la vale,
Tot urc de-atunci încoace aproape vertical
Și trec pe lângă mine vârtejuri ireale.
Plătesc de-o viață-ntreagă un drum pe derdeluș
Și nu-nteleg ce vină fatală îmi revine ,
Parcă mă trag nămeții de oase-ai celor duși
Ajung aproape-n vârful dorit acuș-acuș ,
Iar sania coboară , deodată , fără mine .
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.