(Ordas)
Ascuţit e ochiul fiarei,
nesupusei, răpitoarei.
Precum e iarna albastră,
înluminată şi aspră.
Când pe haturi scurmă lupii,
în ogradă latră câinii.
Scheunaţi, dar nu prea tare,
v-aude vreo arătare.
Cu promoroacă pe faţă,
dispare-n luciri de gheaţă;
prinţ al tunătoarei cazne,
paznic visurilor noastre!
Muşcă din omăt şi simte
carnea, sângele pe dinte.
Stă pe gânduri, gura-şi linge,
mârâie, nu se distinge.
1932
vezi mai multe poezii de: Attila József