Nedumerire - Agatha Bacovia
Adăugat de: Adina Speranta

În seara asta luna, pe trepte reci de zare,
Mi-a coborât în casă,
Și peste ochii sărutați de tine,
Ea îmi așterne-o minunată plasa,
De diamant fluid și de rubine.
În seară asta luna nu mă lasă să mă gândesc
Nici un minut la tine,
Era la fel când ai venit întâia dată
Să-mi spui că mă iubești.
O, parcă-o văd: invidioasă și felină
A năvălit deodată prin ferești.
Tu ai privit nedumerit la dânsa
Și ai uitat să mai îmi spui
Că mă iubești! —

Lung ți-ai topit privirea-n vraja ei
Și-o lacrimă ți-a picurat pe mână!

Întru târziu, tu ai privit și-n ochii mei
Și ai șoptit încet, ca-n vis „stăpână" —
Dar nu știu cine-a fost atunci
Stăpâna ta:
Magia lunii, care te vrăjise,
Iubirea, care-n ochi îmi năvălise,
Sau mână mică
Ce te dezmierda.

Eu nu știu cine-a fost atunci
Stăpâna ta
Și nici nu știu de ce acuma luna
E mai aprinsă ca întotdeauna,
De ce-și trimite fastul ei
Spre mine
Și nu mă lasă să gîndesc la tine!



vezi mai multe poezii de: Agatha Bacovia




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.