Își deznoadă cravata,
cam prea cenușie, cam prea neagră.
Vagabondează între sine și sine însuși:
nu mai mult de patru metri.
Nu vrea să numere nici norii,
nici acoperișurile.
Sentimentele, orele,
eforturile sunt suspecte.
Să scrie amicilor
că nu vrea să-i mai vadă?
Înainte de prânz ziua lui se încheie:
după-amiaza va fi ca un leagăn
între moartea de care îi e frică
și moartea pe care-o dorește.
Seara, dindărătul gazetei,
îi spune nevestei:
„Dacă am fi în război,
cel puțin am scăpa de noi înșine”.
Traducere Maria Banuș
vezi mai multe poezii de: Alain Bosquet
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.