Eu nu mă închin la steaua
ce uşor a plecat în alt cer, în alt timp...
eu nu pot mişca mâna în faţa Ta,
nici a ei, nici a altora,
Asta e lumea Doamne, un
praf călcat de toţi demonii. De ce
nu ne salvezi? de ce uităm să te mângâiem
cu iubire? De ce revoltatul etern ne
Treceai grăbită pe stradă,
unde anume alergai?..
către infinitul speranţelor
pe care eu îl port în mine.
Scriu cuvinte ce zboară cu un înţeles
straniu,mic,ciudat.
Vorbesc de metafore uitate acum,
Bate încet ceasul timpului,
a ajuns la abisul fără fund,
zilele, orele, minutele dispar,
negrul se lasă peste ele...
Lângă crucea de lemn, în genunchi,
ridică ochii blânzi spre cer,
mângâie soarele cu privirea lui,
buzele sunt sub razele soarelui,
M-am teleportat în abis, unde jocul a murit,
iar speranţa a stat pe margine
cu o mască a ruşinii.
Cu binecuvântări false,
cu bunătate de gheaţă,
vă uitaţi la simpli trecători în viaţă,
vă dau bineţe cu gând de ură şi ciudă.
Nu vreau să te îmbrăţişez,vreau
să mă uit la tine ca la o străina.
pot oare,putea-voi?
da de ce eşti la fel de frumoasă ca înainte
Certuri, scandaluri, ură
semănat-ai rege fără coroană,
sclav cu dorinţa moartă.