Din aberanta întrupare de vis în vise – disipat
în punctiforme alternanţe, dând semn că timpu-i alterat –
se-ntinde vălul iluzoriu ce ne cuprinde, rând pe rând,
acreditare către timpul ce va să vie mai curând.
Curbată, vremea se înclină spre listele de acatist,
şi-şi pendulează inerţia ca ochiul veşniciei, trist,
cum unitatea de măsură, reverberată de ecou,
pe terezie ne împarte: atâta vechi, atâta nou.
În fuga către infraroşu, rărite, golurile mor:
atâta alb, atâta negru, atât rotundul bicolor,
că manifesta detaşare a gândului rămas lucid,
se profilează ca o umbră pe pleoapele ce se închid.
Şi când chemarea tăinuită, prin vreme îşi găseşte loc,
Ispita nu mai e ispită; Norocul nu mai e noroc!
(Din vol: "Printre silabe", Târgoviște, 2011)
vezi mai multe poezii de: Adrian Erbiceanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Ma plec in fata talentului indiscutabil !
Cu stima,
Adina Speranta
duminică, 16 august 2015
Randuri frumoase, le-am lecturat cu placere
oana
marți, 11 august 2015