Amintirea
Eu adesea mă-ntreb dar nu știu răspunde,
ce goarnă din ceruri a sunat pentru mine,
ce magică apă mi te-a arătat pe-a ei unde,
în ziua aceea când te-am găsit eu pe tine?
Și cum, așa de tare, de mine nevoie-ai avut,
de mi te-a scos în calea dorului meu arzător,
cine ne-a adus amintirea, din același trecut,
o adiere de vânt, sau vreun gând rugător?!
Și cine-n mine-a șoptit numele tău de lumină,
de-am început să te chem noapte de noapte,
oare vreo stea temurândă de pe bolta senină,
floarea de la tine-a iubirii, sau altceva poate?
Cine mi-a dat de-nțeles că ai nevoie de mine,
de-ai reaprins dintr-o dată neostoitul meu dor
și-am început să te strig, simțind nevoia de tine,
ca atunci când tu nu-mi erai, iar eu eram gol?
Au nu cumva, ne-a revenit deodată-amintirea,
ca prin minune, în aceiași vreme-n amândoi
că ne-a strigat pe fiecare-n parte chiar iubirea,
ce plictisită, deodată și-a adus aminte de noi?
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.