E toamnă iubite, în parcu-n care am stat,
un galben roșiatec plutește în derivă,
purtat de vânt tomnatec, ce cântă îngâmfat,
prin frunzele rămase, stând gata să plângă.
Să arzi vâlvătaie pe ruguri de foc,
să plutești prin flăcări, cu inima plină,
să dansezi scânteie, prinsă în lumină,
să te-nalți în fumul straveziu de lună,
Sclipiri de aur pe genele grele,
ce zbateri neștiute ascund
o luptă aprigă, descifrând misterele
ce gândurile mele inund.
Câtă tandrețe în clipa aceasta iubite,
când gândurile fug din minte gonite,
iar mâinile noastre se-ating, la-ntâmplare
înfierbântate de dorinți viscerale!
Au fost prea-nmiresmați copacii,
sau florile de tei prea dragi,
de m-am îndrăgostit de tine,
fără să știu în ce m-atragi?
Mă strivesc pereții camerei goale,
Mă dor gândurile toate care te includ pe tine,
Alături de mine, în discuții banale,
Încercând să scăpăm de neliniștea ce încă ne doare,
Dau năvală amintiri ,ca apele repezi de munte,
Încălzite de razele soarelui, ca de o magmă fierbinte.
Se sparg , se compun, ca un caleidoscop,
Nimic nu este fără de sfârșit.
Trăim în limitele unui univers finit,
Ne naștem, trăim tristeți și bucurii,
Împliniri și dejamăgiri,
Dangăt de clopote sparte
Bat peste sat,
Ropot de picuri de ploaie
Cad apăsat,
Pășesc acum, pe un covor de frunze răvășite,
Țesut de toamna vieții mele, în culori neasemuite.
Le privesc, unele încă verzi și vii,
Altele cald-aurii,