am purtat rănile neamului meu
ca pe un descântec
de şapte ani
învăț să le las, una câte una,
ca pe nişte cojoace urâte
dezgolindu-mă până la os:
haine grele şi prea purtate
devenite una cu mine
îmi sunt acum străine
mi-a devenit uşor mersul
şi sufletul îmi miroase a lemn viu…
poate că sunt o soră a copacilor
aşa îmi explic această tandrețe
pe care o simt
în apropierea lor
vezi mai multe poezii de: psihodadum
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.