Lungul drum al vieţii mele, răstignit pe bătrâneţe
Se apropie de stele precum norii furioşi,
Cruci amare-n zile negre aprind lumânări răzleţe
Focul nefiinţei arde printre demonii zeloşi.
Am pornit zburdând prin visuri, fără griji plutind ferice,
Doar cu foame de iubire şi în ochi purtând lumini,
Să rămân în veci prin taine, s-opresc timpu-am fost novice
Mă întorc din tinereţe cu toiege prinse-n mâini.
Altă zi plecată-n grabă din februarie spre zare
Iar mi-a răscolit trecutul ce în amintiri dormea,
Numai iarnă cu ninsoare, numai albul dă culoare
Gândurilor sfâşiate în nemărginirea mea.
Alte frunze-nţepenite, stau ascunse printre ramuri
Timpul nu mai are vară, numai geruri ca la poli,
A-ngheţat până şi ceasul, visuri stau strunite-n hamuri,
Peste mine, zile negre se revarsă-n aspre boli.
S-a rupt noaptea de genune, mă sufocă şi mă strânge,
Cerul plouă cu dihănii ce mă-nfaşcă rând pe rând,
Unde-mi este pasul sigur, şi de ce nu mă ajunge
Nici o clipă de speranţă ca s-o sorb din nou râzând.
Am pe frunte mari crevase, încruntate în adâncuri,
Ochii-mi orbi văd numai cerul, înspre care merg încet,
Sunt damnat în astă lume, un proscris printre nimicuri
Şi mă sting ireversibil în chilia-mi de ascet.
03.02.3018
vezi mai multe poezii de: Stefan Doroftei-Doimaneanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.