Paşii timpului se pierd pe coridoare,
Somnul a-ncetat de mult să-mi dea târcoale.
Nişte file zac pe masă,-n aşteptare,
Lângă vaza cu flori artificiale.
Nu-i nimeni, cu mine liniştea s-asculte.
Mă gândesc la tine, clipele-mi curg grele.
Parcă văd cum ochii-ţi, plânşi de doruri multe,
Mustrători, se uită-n ochii minţii mele.
Gândul meu mă poartă către începuturi
Şi-amintirile, deodată, dau năvală.
Se rotesc în jurul meu ca nişte fluturi
La lumina lămpii, prinşi de ameţeală.
Mi-amintesc de ploaia caldă şi cu soare.
Când mă pregăteam ca să-mi deschid umbrela,
Te-am zărit mergând prin ploaie, visătoare.
Ai venit spre mine în momentu-acela,
Mi-ai zâmbit... Dar nu, să uit ar fi mai bine,
N-are rost să mă las pradă suferinţii.
Nu pot însă, căci ajunge pân' la mine
Glasul tău, şi-mi sună-n urechile minţii.
vezi mai multe poezii de: Oancea Aurel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Interesant poem!
stomff
miercuri, 19 august 2015
Frumos, o lectura interesanta!
andreionthepoetry
marți, 18 august 2015