Prin hățișurile moarte
Dor de vechi, lumină albă
Cad din frunze - șoapte
Totul cade.
Duse-s stolurile toate
Lasându-mă, nevrând să plec
Cuibărite-n stele 'nalte
Ele ard,eu mă înec.
Ceasul morții a stat-n loc,
Lanț de nepăsare-l ține
Prin ochiuri rare de voloc
Trec suspinele marine.
Am uitat din nou să mor
Veche umbră-nlocuind
Locul meu de călător,
Jefuind.
Oglindite-n lac,vedenii
Moarte par și-apropiate
Umbrele trag,viclene
Să mă-ngroape.
Eu blestemând cu voce stinsă
Tot ce mișcă și trăiește
Pe când sus,sub cerul negru,ninsă
O lumină drum croiește.
Ea apucă și-ncălzește
Piatra ce încet mai bate
Se urnește,se oprește
Străbătând cărări curbate.
Pradă,sufletu-n extaz
Pentru-al ei dulce ospăț
Ochii ei ca de topaz
Ca de aer mă agăț.
Și îmi cântă, și mă prinde
Țesând stele-n zboru-mi dulce:
"Lasă golul putrezit,
Viața fuge!"
Veșnicie încheiată!?
Sta pământul desfrunzit
Amorțire asediată...
Nu a fost,e doar un vis.
vezi mai multe poezii de: Nuctemeron
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.