De multe ori, suferința e prețul creației.
De ce-ai plecat fără să dai o veste
Și ai rămas eterna mea poveste?
Ți-am fost doar o vremelnică iubire
Și am rămas o simplă amintire.
Destin
Cât aș vrea, frumoaso, să te dau uitării,
Însă niciodată nu voi izbuti
Voi pleca, acum, iubito, spre o zare-ndepartată
Unde nu adie vântul de iubire peste veac,
Spre a mă gândi la tine, cum speram că poate-odată
Ai să mă iubești asemeni, și la pieptul tău să tac.
De-ai ști cât te-am iubit,
Dar, totuși, în pofidă,
Povestea s-a sfârșit.
Stă pleoapa să se-nchidă.
Ești iarna care vine,
Sunt toamna care-a fost.
Iubito, lângă tine,
îmi caut adăpost.