Minunea - Boris Pasternak
Adăugat de: Gerra Orivera

El mergea din Bitina spre Ierusalim,
Chinuit de presimţiri şi de destin.
Tufişul ghimpos de pe creastă era dogorât,
Deasupra bordeiului fumul nu se clintea, mohorât,
Încins era aerul şi stuful încremenit – şi în zare
Liniştea Mării Moarte, fără suflare.

Şi-ntr-o amărăciune şi mai amară decât a mării
El mergea cu un grup restrâns de nori, în urmă, vâlvoi,
Pe un drum prăfuit, spre gospodăria cuiva,
Mergea în oraş la o adunare a ucenicilor săi.

Şi atât era de abătut şi de gânduri preaplin,
Încât câmpul, de mâhnire, a început să miroasă a pelin
Totul stătea neclintit. Şi el la mijloc,
Iar ţinutul zăcea parcă bântuit de-un leşin.
Totul se amestecase: deşert larg şi foc
Şi şopârle, şi izvoare, şi pârâu cristalin.

Un smochin se-nălţa nu departe,
Fără rod, numai crengi şi frunze, inert,
Şi El i-a zis: Nicio bucurie ivirea ta nu împarte,
Cui îi foloseşti tu, pomule sterp ?
Mie mi-e foame şi mi-e sete de apă,
Dau de tine, parcă m-aş întâlni cu o piatră.
O, cât eşti de jignitor şi nedarnic!
Rămâi aşa-n veac, sterp şi amarnic!
Prin coajă trecu un cutremur de cârtire,
Ca prin paratrăsnet, scânteia trăsnetul subţire.

Smochinul fu prefăcut în scrum.
O clipă de răgaz de s-ar fi găsit acum,
Numai una, şi pentru frunze, trunchi şi rădăcini
Ar fi putut legile firii să intervină.
Dar minunea-i minune şi ea-i Dumnezeu.
Când suntem în panică şi ce să faci nu mai ştii,
Te înhaţă ea, cât ai clipi.



vezi mai multe poezii de: Boris Pasternak




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.