nu știu cum să-ți spun la revedere,
și cred că n-o să pot să-ți spun vreodată.
mai lasă-mi doar o clipă de tăcere,
să-nvăț că totul trece și timpu’ n-așteaptă.
încă mă tem de raza dimineții,
că-mi cere iar să fiu mai mare.
dar cum? când port în buzunarul vieții
copilul care încă nu dispare.
se schimbă lumea, străzi și anotimpuri,
se schimbă chipuri, vise și culori,
dar cine numără, de fapt, în timpuri,
câte plecări se-ascund, de fapt, în zori?
nu vreau să fug de tot ce mă așteaptă,
dar nici să las în urmă ce-am trăit.
și ştiu că viața nu e dreaptă,
ea merge înainte, negreșit.
poate că înainte să plecăm
tre’ să lăsăm din noi ce-am adunat.
pe fiecare drum să mai plantăm
ceva ce nu va fi uitat.
iar dacă drumul mă va duce-n zare,
voi merge chiar de-mi tremură și carnea,
căci viața nu promite alinare,
dar dă curaj celui ce-i trece marea.
vezi mai multe poezii de: paulatomescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.