Prea mulți pierduți pe căi străine,
ne-mbrățișam doar prin iluzii,
oare mai știm ce-nseamnă bine,
pierduți în lumea de confuzii...?
Prea multe mai păstrez în suflet
și simt că multe ne mai leagă,
precum și valul cu-al său sunet,
când plânge-n marea cea pribeagă.
Din toate am făcut risipă,
am plâns chiar și de fericire
și azi mi-e dor să-ntorc o clipă,
ți-aș dărui-o din iubire.
Atâtea timpul le pătrunde,
punând și minții reci lăcate,
lăsând durerea să inunde
în inimile sfâșiate…
Și câte-n mine voi ascunde,
nici vremea nu le descifrează,
în viață sunt lumini și umbre,
ce soarta însăși le veghează.
Dar clipa n-o mai pot întoarce,
nici zările ce-au fost senine,
destinul sufletul mi-l stoarce,
purtându-mă pe căi străine.
Autor, Mihail Janto
vezi mai multe poezii de: Mihail Janto
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.