Hălăuca - Calistrat Hogaș
Adăugat de: 0741348048

HALAUCA

În zori, a doua zi, eram gata de drum. Așadar, aproape din picioare, făcurăm cinste unui borș no. 2, dres cu lapte acru și însoțit de obișnuita și zdravăna mămăligă. De astă dată însă carnea din borș era cam crudă, ceea ce totuși nu ne împiedica de a o lua drept fiartă... Ospătarăm și, luându-ne rămas bun de la părintele Ionică, ne îndreptarăm către înălțimile semețe ale Hălăucei.

Greul călătoriei noastre începea de aici; lăsasem acum calea cea mare și bătută și ne îndrumam pe o rețea încâlcită de poteci înguste și fără număr, tăiete de pașii muntenilor pe coamele și coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineața era măreață... geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munților râpoși din stânga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau până la noi câteva raze strălucite. Mergeam tăcuți și cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârâu, nici un ciripit de pasăre, nici o șoaptă de vânt, nici un clătinat de frunze nu tulbura liniștea adâncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalți cu trunchiuri albe și cu crestele lor stufoase, neclintiți și rari, treceau pe lângă noi. Prin păturile groase ale generațiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă, pe ici-colea, își mai ridica sfios capul câte un fir de iarbă roșiatică și sălbatică sau câte o floare spărioasă rătăcită în singurătatea fermecată a pădurilor... Nicăieri poate, mai mult decât aici, nu e dat cuiva să vadă aievea hotarele dintre viață și moarte...

Tăcuți, așadar, suiam cu pași rari către cele de pe urmă înălțimi ale Hălăucei. Nu știu pentru ce muntele acesta se numește astfel; știu însă că e destul să zici "Hălăuca" spre a-ți trece prin minte ceva deșirat și colosal. Soarele se înălțase de o suliță peste cele mai înalte vârfuri ale munților dintre răsărit și miazăzi și, împreună cu el, ieșisem și noi din regiunea pădurilor, care îmbracă cele dintâi trepte ale Hălăucei. Și dacă corăbierii, părăsind țărmurile, au dreptul să spună că au ieșit la largul mării, tot cu același drept am fi putut zice și noi că ieșisem la largul Hălăucei; cel puțin aceasta e simțirea ce ți-o deșteaptă pleșuva ei priveliște, nemărginita ei întindere verde și nenumăratele ei valuri de coline.

Nu mai știu cărui jidov i s-a arătat, oarecând, o scară în vis, rezemată cu un capăt de ceruri și cu altul de pământ, și pe care îngerii Domnului se suiau și se coborau... mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară aievea... Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară aruncată de însuși Dumnezeu între cer și pământ?

N-aș putea, în adevăr, spune cu câte picioare eram deasupra nourilor; dar, de-aș fi întins mâna, aș fi prins stelele! și cu toate acestea Hălăuca se uita la mine tot de sus în jos. Eram de mult în împărăția mușchiului și colinele, ce mai aveam încă de urcat, se cufundau în o geană de verdeață și azur pe adâncul cerurilor. Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea nici un punct de reazem; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că pașii mei îndrăzneți călcau acum pe răscrucile pământului și, prin o halucinație acustică, îmi părea că-i aud scârțâitul greoi pe osia sa. O cascadă de aer subțire și rece se revărsa de pe cele din urmă înălțimi apusene ale Hălăucei și se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit.

Urma vântului tăia brazde adânci și mișcătoare în iarba rară și sălbatică ce acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas sec, răgușit și nemărginit îmi înfiora auzul în răstimpuri... Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre văi, unde, la fiece pas, șoapta pădurilor și susurul apelor îmi mângâiase auzul; mă răsfățasem atâta în flori și în lumină, și sufletul meu se îmbătase de atâtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor!... și cu toate acestea călătorul nu-și poate stăpâni sufletul de a fi cuprins, câteodată, de farmecul contrastului... De câte ori, și mai cu seamă eu, într-o câmpie înflorită sau pe malul unui pârâu cu murmur dulce, nu m-am simțit expatriat? și iarăși, de câte ori pustiul din suflet nu găsește un bun prieten în pustiul din natură! și sufletul meu era pustiu, și inima mea era obosită...

Te salut, bătrână Hălăucă! Glasul de pieire al vântului tău de gheață, fâșâitul sec și aspru al sălbaticelor tale ierburi, nemărginitul deșert al friguroaselor tale înălțimi tălmăceau atât de bine lumea sufletului meu!... Te salut, te salut, bătrână Hălăucă! "Cine știe, cugetam eu, oprindu-mă și îmbrățișând cu privirea deșertul spațiu; cine știe dacă bătrânul meu picior va mai călca vreodată în această împărăție înaltă a vulturilor și a frigului etern! Cine știe dacă îmi va mai fi dat să însuflețesc cu gândul și cu simțirea mea aceste lăcașuri ale morții!!..." Și... cine știe dacă o lacrimă n-a curs din ochii mei atunci!

Temperatura capului meu însă e schimbătoare de tot.

"Cine știe, cugetai eu zâmbind, dacă mie nu-mi lipsește o doagă! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor și a nu te alege, mai la urmă, decât cu un zâmbet de milă din partea capetelor rotunde, pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern; a te entuziasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii, a rămânea petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului și a codrilor frământați de vânturi; a plânge cu roua care cade din ceruri și a intona imnuri dumnezeiești cu pâraiele care murmură — toate acestea sunt, desigur, lucruri de mare preț. Nu e însă mai puțin adevărat că se găsesc și destule frânghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că mie-mi lipsesc câteva doage", mă gândii eu, convins în cele din urmă.

Lumea de sub picioarele mele se frigea sub miezul înflăcărat al zilelor de iulie, mie însă, pe Hălăuca, îmi clănțăneau dinții ca în decembrie. În zadar mă înfășurasem în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale pălăriei mele; vântul subțire străbătea pretutindeni și junghiurile frigului începuseră a mă cerca pe la subțiori. Cât despre tovarășul meu, el se făcuse mic cât un ghem și, zgribulindu-se, avea aerul că vrea să se ascundă sub cozorocul chipiului său... Bietul meu tovarăș! El niciodată nu și-a putut da seama ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată strășnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu și mergea iute înaintea mea.

— Ce dracu, zise el, la un moment dat, oprindu-se și întorcându-se iute către mine, ce dracu! n-o să mai ajungem nicăieri la vreun adăpost, la vreo stână undeva? Am înțepenit de frig.

Și dinții îi clănțăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învinețise într-un chip îngrozitor.

— Pentru D-zeu sau pentru dracu, te privește, scumpul meu; ai însă aerul de a crede că eu sunt părtaș la toate năzdrăvăniile Ziditorului acestei lumi. Nu cumva crezi că s-a sfătuit poate cu mine când a ridicat de pe pământ această nemăsurată scară la cer? Ș-apoi, cine te-a pus și pe tine să-ți vâri gingașa ta persoană sub acest chipiu și sub această venghercă soldățească? N-ai știut, se vede, că bătrânul Crivăț nu e învățat să facă la cocardă18 al lui D-zeu; și cât pe ce să lunec pe povârnișul unei melancolice fantezii; dar nu era vreme, căci grija vieții reale mi se impunea fără voie și, oricât de răbdător ar fi cineva la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuși vremea când trebuie să te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun și eu. Îmi era frig și foame... iată pentru ce-mi întorsesem mintea de la tot ce mă înconjura și căutam cu ochiul și cu urechea să străbat adâncimile văilor, spre a deosebi o formă sau un sunet care să vădească ființa omului în această singurătate. Noaptea inundase văile, și amurgul, creștetele munților. Mergeam grăbiți și fără țintă sub pintenul ascuțit al foamei și al frigului, și grăbiți — după cum eram — nu prinserăm de veste decât într-un târziu că poteca de sub picioarele noastre dispăruse și că o moale saltea de mușchi o înlocuise: rătăcisem! Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul meu tovarăș pierduse și putința de a cugeta; eu, cel puțin, eram deprins cu asprimile vieții rătăcitoare; el însă pentru întâia oară le încerca.

Înnoptase de tot; și fiindcă nu mai aveam, în întunericul prin care înotam, nici o cârmă pentru pașii noștri, ne hotărârăm a ne încredința mersul la înțelepciunea întâmplării; și cu atât mai mult făcui aceasta, cu cât întâmplarea era una din vechile și iubitele mele cunoștințe; cu ea m-am înțeles totdeauna bine, căci numai ea — când am fost în cumpănă — mi-a întins o mână prietenească. Această hotărâre îmi răcori capul, în care mi se părea că se învârtește vijelios o roată de foc, și-mi redădu limpezimea cugetării.

Un nou curaj și o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame, nici frig și aș fi început să șuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoașterile, n-ar fi avut nevoie de liniște. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă și nedumerire. Obosiți și flămânzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sunt încredințat că tovarășul meu își număra în gând pe toți strămoșii în ordine cronologică și-i blestema pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunericul nopții, iar cu urechea adâncimile depărtărilor reci, deșerte și întunecoase. Eram poate aproape să ne așezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câine îmi atinge auzul; mă oprii locului și ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câine și încă nu așa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m-ar fi deșteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai dulce și mai prietenească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm pașii într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină și forma unei așezări omenești: era o stână; dar, tocmai pentru acest cuvânt, rămaserăm câtva în cumpănă, dacă trebuie sau nu să ne apropiem; atât câinii, cât și înfățișarea noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau — poate — atâtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărârăm a înainta.

Când furăm ca la o zvârlitură de băț aproape de stână, câinii simțiră și unul câte unul începură a se repezi, lătrând de pe locurile lor. Cât te-ai șterge la ochi, furăm împresurați din toate părțile de o mie de colți gata să ne sfâșie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărât: potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate și, cu vânjoasele noastre bețe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare amețitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea și agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în întunericul nopții, sub lumina stelelor Hălăucei, între câinii întărtați cu colții lor de fier și între animalul cu două fețe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiș de stână. Ciobanii, nedumeriți asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în ușa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se repadă în ajutorul câinilor; dar nu mai fu trebuință, căci noi eram acum lângă dânșii. Înfățișarea noastră îi liniști, pe cât înțelesei, căci ei singuri începură să alunge câinii, care în scurt se ostoiră.

— Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarășul meu.

— Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviș și înfășurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.

— Fii pe pace, moșule, de buni suntem ca pâinea cea bună, dar de necăjiți suntem ca niște draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, așezându-mă turcește înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborâm în Sabasa; dar noaptea ne-a apucat și iată-ne, pentru astă-seară, oaspeții d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl și dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brânci și era să moară de frică; ce mai soldat are să fie și el!

— Frică? și de ce? întrebă baciul cel bătrân.

— Să nu-l mănânce jivinile de pe Hălăuca și să-i rămâie chipiul fără stăpân, răspunsei eu.

Tovarășul meu se uita chiorâș la mine și nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări.

Eram flămânzi ca niște lupi; într-o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul19 gemea sub greutatea unor cași rotunzi și gălbii. Albeața bulgărilor mari de urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stână, plin cu jintiță, aburea într-un colț. De altmintrelea, necurățenia domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime și puțină apă. Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până-n creieri. Într-un colț mai retras al stânii, un teanc de piei mițoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checherițe20 drept caldă și moale locuință. Ciobanii, cu plete lungi și unsuroase, cu staturi de uriași, se găseau foarte bine în cămășile lor impermeabile. Dintre toți, baciul cel mai bătrân era și cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propășesc în țara aceasta: singură stâna trebuie să fie aceeași astăzi ca și pe timpul păstoriei dacice.

— Moșule, zisei eu, în sfârșit, adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca toate, dar n-am putea mânca ceva la dumneata? suntem istoviți și de foame, și de oboseală.

— Cum nu, domnișorule, cum nu? numai să vă mulțumiți cu ce avem.

— Da ne mulțumim cu ce-a fi, numai să fie: și, până una-alta, ia să cinstim câte-un pahar de rachiu, zisei eu, scoțând din boccea șipul cu rachiu. Rachiul și tutunul sunt, în munte și pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora ușile se deschid și mesele se întind.

Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu și tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân și sfârșind cu tovarășul meu.

Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stână, niște foi late de brustur; iar de jur împrejur așternuse piei de oaie, cojoace și sarici. O mare mămăligă oacheșă, ieșită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăța fără pudoare sub ochii noștri, și toate produsele laptelui, sub toate formele, se înșiraseră cerc împrejurul ei.

Tot timpul cât se pregătise masa, tovarășul meu stătuse dinaintea focului și-și prăjise pe toate fețele cele două picioare lungi ale sale; apoi, așezându-le într-un unghi deschis, își rezemase coatele pe genunchi și nu înfățișa căldurii focului decât palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre ele și pe același plan, își vârâse mica lui figură... numai nasul lui colosal și roș înainta, în formă de virgulă uriașă, afară din planul neted al palmelor. Sta nemișcat, cu ochii țintă în flăcările focului.

— Hei, prietene! strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei și vino să mâncăm; o să ai după aceea destulă vreme să urmărești în limbile de pară ale focului chipurile fantastice de zmei și de balauri.

Fără să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pârâiră toate încheieturile și veni de se așeză la masă.

Cina fu scurtă, frugală și tăcută.

— Acuma, bătrânul meu visător, îmi zise el, aprinzându-și o țigară și răsturnându-se molatic pe una din pieile mițoase de oaie, acuma îmi poți înveseli izihia cu vreo întraiurea din lumea cealaltă; am destulă vreme ca să te ascult.

— Nu cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai îndeajuns, deoarece sunt încredințat că, peste puțin, ai să te zvârcolești ca în focul nestins al iadului sub mușcăturile însetate ale unui întreg popor de checherițe, ce trebuie să fi mișunând prin pădurea deasă de mițe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai tologit așa de molatic!

N-apucasem să sfârșesc bine vorba, și tovarășul meu sări ars de pe blănile pe care stătea lungit.

— Dar atunci, zise el, scuturându-se parcă de checherițe, unde o să dormim? Îmi vine să cred că d-ta nu te îngrijești de nimica și că iei în glumă toate lucrurile, oricât de serioase ar fi ele.

— Ești de o rară pătrundere, tânărul și frumosul meu Alexis, zisei eu, neurnindu-mă de cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredințez că, de ne-am afla în vremurile mai de demult, m-aș lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice, și o noapte întreagă aș boldi ochii la stele; și aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu ne aflăm tocmai în împărăția somnului; dar așa!... Totuși, dacă te gândești cu tot dinadinsul la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la îndemână atâta mușchi, încât ai putea să-ți înjghebezi din el perne și saltele mai moi decât ale regelui Solomon; te asigur însă că, cel puțin noaptea aceasta, regina din Saba nu te va vizita.

Mă sculai și rugai pe baciul cel bătrân să ne găsească vreun loc potrivit pentru noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămânem în stână, trăgându-ne luarea-aminte asupra frigului de afară și chiar asupra lupilor ce rătăceau câteodată prin părțile locului. Toate stăruințele lui însă rămaseră zadarnice; checherițele ni se păreau mai de temut decât lupii și decât gerul. Ne duse deci depărtare ca la o sută de pași, la o veche șandrama din care nu mai rămăsese decât vreo patru scânduri deasupra și vreo două sau trei pe lături. Aici fusese stâna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la adăpost.

Cât ținu lumina unui chibrit, cercetarăm locuința noastră de noapte. Când rămaserăm prin întuneric și după ce, mai cu seamă, baciul ne dori noapte bună și se depărtă, începui a mă gândi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întâmpla peste noapte. Gerul ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinișteau. Cât despre tovarășul meu nu-l vedeam și, prin urmare, nici nu știam ce face; sunt sigur însă că și pe dânsul îl frământau cam tot aceleași gânduri.

Niciodată, în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decât atunci. Vântul de gheață, ce ne însoțise de-a stânga mai toată ziua, începuse din nou cu o furie îndoită și, tăindu-se în scândurile rare ale șandramalei noastre, gemea, în răstimpuri, a lugubru și a pustiu; nemărginita singurătate de pe treptele înalte ale văzduhului sporea și mai mult fiorii de groază, cu care strășnicia stării noastre de față ne umpluse inimile; și, deși în regiunea stelelor, noaptea era totuși așa de oarbă, încât la doi pași formele lucrurilor dispăreau.

Mă hotărâi să mă culc. Îmi așezai bocceaua într-un colț al șandramalei, îndesai pălăria pe cap, legându-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfășurai strâns în mantaua mea lungă și largă, pusei capul pe boccea și iată-mă în una din cele mai bune condițiuni spre a păși spre lumea visurilor.

— Noapte bună, amice, eu m-am culcat, tu ce faci? întrebai eu pe tovarășul meu, despre a cărui existență numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri.

— Și eu caut să mă culc, dar cum și unde?

— Ca mine și pe sânul dulce al mamei comune.

— Am cinste să-ți spun că, de astă dată, dau dracului și mamă comună și tot.

— Eu, scumpul meu, nu dau dracului nimic, și sunt hotărât a rămânea aici; tu însă, dacă nu găsești destul de moale sânul propriei tale mame, atunci poți îndrepta o rugăciune către Atotputernicul D-zeu al strămoșilor tăi, ca să aibă o mai de aproape grijă de gingașa și nobila ta persoană...

Dacă tovarășul meu n-a turbat atunci, desigur că nu va mai turba niciodată. Mormăi nu știu ce și, bojbăind prin întuneric, veni să se așeze lângă mine.

După câteva mișcări comune tuturor animalelor care se pregătesc pentru somn, găsirăm echilibrul trebuitor pentru a dormi. Corpurile noastre elastice se adaptară destul de bine terenului accidentat ce ne slujea de așternut; iar boccelele noastre se schimbară în niște perne minunate. Vântul, numai vântul nu înceta de a geme cu o furie nebună și de a zgudui deznădăjduit șubredul nostru adăpost. Totuși, somnul începu a se furișa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporțiile și formele fantastice din lumea visurilor... Mi se părea că pământul se scurge în haos și că un nemărginit deșert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr-un punct cât un atom imaginar de mic, niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac și-și lărgesc cuprinsul până peste marginile nesfârșitului; că se nășteau din punctul lor generic, și tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o repeziciune atât de amețitoare, încât închipuirea mea, târâtă de jocul acesta fantastic, îmi lăsa în creieri urma vie a unui vârtej... forme de ființe bizare se înfiripau pe fundul orb al ochilor mei; zgripțori cu gheare colosale, grifoni înaripați, bazilisci cu ochii de jăratic, crocodili cu râtul de porc și cu pumnale în loc de dinți; apoi, un furnicar mișuitor de ființe mici, cu ochii în trei colțuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mâță, cu nasuri sucite, cu coarne uriașe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige... și toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpânirea adormită a rațiunii, ca într-un dans infernal se învârtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ștergea, formele bizare se topeau una în alta, și apoi, în perspectiva depărtării, un punct numai, palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întuneric fără margini...

Adormii.

N-aș putea spune hotărât dacă, în timpul somnului, mi-a fost frig sau cald, sau dacă lupii m-au mâncat; pot însă spune cu încredințare că, trezindu-mă, îmi reveduii persoana, spre a vedea dacă nu-i lipsește ceva; era neatinsă.

Vântul încetase și tovarășul meu încă dormea.

— Hei! Dle sibarit, strigai eu, împingându-l cu piciorul, ia urnește-te puțin de pe această saltea moale de puf de lebădă și de pe aceste perne moi umplute cu zefir.

Se întinse, mormăi ceva, se sculă pe jumătate și voi să se culce iar. Nu-i dădui însă răgaz, ci împingându-l din nou cu piciorul:

— Hai, iute, și cât te văd; ranița-n spate, stânga-mprejur, pas gimnastic și înainte, marș!

Zis și făcut. În câteva minute, furăm gata. Ne abăturăm pe la stână, unde ne răcorirăm fața cu apă rece, ne luarăm rămas bun de la ciobani și plecarăm.

Vântul de cu noapte măturase norii de pe cer și numai din văile adânci, ce se deschideau sub picioarele noastre, negurile, deșteptate de întâile raze ale dimineții, începeau să se înalțe, ca fumul pornit dintr-o jertfă colosală a Naturii către Ziditorul său.

— Ia te uită, frumosul meu Telemac, cu ce priveliște măreață te dăruiește, pentru astăzi, bunul D-zeu al părinților tăi, zisei, adresându-mă către tovarășul meu. Dar ce naiba tot scurmi cu ochii în pământ, nu cumva ți-ai pierdut nasul?

— Fii pe pace! Dacă l-am pierdut și nu-l voi găsi, n-am să cer împrumut de la d-ta; știu că n-ai de unde să-mi dai. Până atunci însă, ai face bine să-mi arăți marșrutul pentru astăzi; încotro mergem și unde o să ne oprim? n-aș dori să mai pățim ca aseară.

— Nimic mai ușor, scumpa mea antiteză; încotro vom vedea cu ochii și încotro ne vor duce picioarele. Și dacă aseară n-a fost bine, cred că va fi mai rău deseară; precum vezi, ai perspectiva unei compensații negative; cui cu cui se scoate!

— Foarte bine, dar cu socoteala asta are să ne rămână ciolanele pe dealuri.

— Iată, zisei eu, pufnind de râs, un om pe care l-a prins prea devreme mila de ciolanele lui; ei bine, liniștește-te, ilustrule scoborâtor al tuturor faraonilor: vom lua toate măsurile trebuitoare, pentru ca nobilele tale ciolane să fie culese și așezate în piramida funerară a familiei; ce mai vrei? mă însărcinez eu cu aceasta. Mai ai ceva de întâmpinat?

— Nimic, numai, cum mă voi vedea în valea Bistriței, mă sui pe plută și mă duc la Piatra.

— Primo: nu poți fi sigur că nu te va lua dracu, înainte de a ajunge în valea Bistriței; secundo: dacă te sui pe plută fără mine, te îneci desigur; terțio: sub această îmbrăcăminte te leagă burduf și te duce cu călărași la suprefectura cea mai apropiată. Cred că o să luăm împreună o baie în undele Negrei Șarului.

— O să vedem.

— Desigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ți-a ieșit din gură, de când călătorim.

Ne aflam acum pe înălțimile cele din urmă ale Hălăucei. În depărtare, răsăritul imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală sprânceană de aur curat, se ridica de după linia neagră și ondulată a munților vaporoși. Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg și grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalțe, trezite de întâile raze ale dimineții; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-și creștetele lor în văzduhul luminos și limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stânga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii și Bistriței se deschideau adânci și prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii pași ai fiarelor sălbatice în mușchiul verde și rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri până ce să ieșim din regiunea mușchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi și de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munții din stânga și din fața noastră. Căldura începuse a se simți și dimineața ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cât înaintam, scoborând în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene și tăcuți. Nici o priveliște nu se mai deschidea ochilor noștri, căci eram de toate părțile împresurați de pădurile posomorâte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă și dreaptă. Tot pe aceeași potecă, venind din altă parte, intrase și mergea ca la o zvârlitură de băț înaintea noastră un băietan care ținea pe cap o putină; și fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse și nici simțise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet și șuierând o arie de munte; era înalt și zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torți spre a ținea putina îi dădeau înfățișarea unui ulcior cu picioare.

— Ei, flăcăule! strigai eu către dânsul; ia stai oleacă!

Se întoarse. Era, în adevăr, un flăcău zdravăn și înalt ca un brad; ne privi puțin, lăsă putina în mijlocul drumului și se făcu nevăzut în pădure.

— Dar asta? zisei eu, vorbindu-mi singur.

Ajunserăm lângă putină — o putină cu lapte acru, în adevăr — ne uitarăm în toate părțile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii și aprinserăm câte o țigară. Un foșnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul și zării pe flăcăul nostru tupilat și privindu-ne dintre niște tufe dese și apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina.

— Stai că trag! strigai eu.

Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot întins, mă apropiai de tufișul în care stătea și îl silii să iasă la lumină; era galben cum îi ceara și tremura ca varga.

— Ia șezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întâi pe iarbă.

Nu îndrăzni și rămase în picioare.

— Șezi, când îți zic; nu face marafeturi; n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori!

Se lăsă mai mult să cadă, decât să se așeze lângă noi.

— Ce ai în putină?

— Lapte acru.

Și nu-ți venea să crezi că un glas așa de moale, de tremurător și de sfios poate să iasă dintr-un piept al unui voinic cât brazii munților lui.

— Lapte acru, în luna lui Cuptor? cui spui tu prujituri21, mă?

— Zău, boierilor, lapte acru pentru gloată.

— A! Vrasăzică voi sunteți oameni cuprinși, aveți și gloată?

— Nu, zău, nu, boierilor; tata-i beteag și mama-i vădană...

— Cum vădană mă-ta, flăcăule? da tată-to nu-i bărbatu mă-tii?

— D-apoi că nu-s luați cu cununie.

— Ș-apoi? da tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie.

— Tata șede la vite și n-o dat de 10 ani pe-acasă; îi beteag de picioare.

— Dar mă-ta nu se duce pe la el?

— Nu se duce niciodată; cică-i departe.

— Ei bine, fie și cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne socotești tu pe noi?

— Eu... mă rog de iertare... eu nu socotesc nimica, cuconașilor.

— Nu umbla cu fleacuri; ți-am spus că n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori; spune-mi, când ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat?

— Mă rog de iertare, zise flăcăul tremurând, am chitit22 că sunteți niște... boieri.

— Bine, mă, mai văzut-ai tu boieri cu opinci în picioare și cu boccelele-n spinare ca noi?

— Eu... n-am văzut, da spun oamenii...

— Că boierii poartă opinci și boccele?

— Nu... da că...

— Că?

— Că...

— Haide, spune odată, sau... și făcui o mișcare amenințătoare.

— Că... zise flăcăul, ferindu-se mecanicește într-o parte, că boieri ca d-voastră mai trec câteodată pe la noi.

Și sudori cât bobul de mazăre curgeau de pe fruntea rece și palidă a bietului flăcău.

— Și nu știi tu numele vreunuia din acești boieri despre care ai auzit? Dacă spui drept, n-o să-ți fac nimic.

— Spune tata de... Gheorghe a Nastasiei, de Profir, da eu nu știu.

— Ei bine, zisei eu, d-lui e Gheorghe a Nastasiei și eu sunt Profir. Uită-te bine că e tuns, chiar acum a scăpat din Pângărați.

Flăcăul se uita lung și țintă când la mine, când la tovarășul meu și, pe măsură ce se uita, fața îi venea la loc și spaima ce-l cuprinsese părea că se împrăștie.

— Ei, și adică, ce te uiți tu așa la noi, flăcăule? Poate ți-nchipui că nu suntem cine ți-am spus?

— D-apoi că nu sunteți 'neavoastră Profir și Gheorghe a Nastasiei...

— Și de unde aflași tu așa de iute, măi băiete?

— D-apoi spune tata că Gheorghe a Nastasiei are niște musteți galbene și lungi pân' la urechi, și pe Profir l-o-mpușcat jandarmii, când îl duceau la gros. Degeaba, nu mă speriați; știu eu că nu sunteți 'neavoastră potlogari ca de-alde dânșii; 'neavoastră se cunoaște că sunteți de la târg...

— Ce zici, tovarășe? Fiindcă flăcăul vrea numaidecât să fim de la târg, hai să fim cum zice el. Ei bine, fie cum zici tu, suntem de la târg, zisei adresându-mă flăcăului, și fiindcă tu ai făcut o descoperire așa de mare, apoi ești dator să ne îndrepți, pentru deseară, la vreo gazdă în satul tău. Cred că ești din Sabasa?

— Da poftiți, mă rog, la noi, avem unde vă găzdui și cu ce vă ospăta.

— Bucuros, flăcăule, răspunsei eu; îți mulțumim; deseară suntem oaspeții tăi; uită și tu necazul ce-ți făcurăm.

— Să-ți spun drept, cucoane, că m-ai vârât în spărieți cu pistolul d-tale și, dacă nu-l întindeai spre mine, când m-ai zărit în tufe, o luam la sănătoasa prin pădure.

— Și cred că am făcut bine; altfel unde era să mânem noi în ias'noapte? ia să plecăm!

Flăcăul se sculă de jos, luă putina pe cap și, formând iarăși ulciorul cu două picioare, mergea la o mică depărtare înaintea noastră. Soarele, pășind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stânga noastră.
În Valea Sabasei

Erau două ceasuri după-amiază, când sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei.

La spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se ridica în depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cerul înalt al vederii despre răsărit. În față, pe stânga și-n dreapta noastră, munții Sabasei, Borcii și Fărcașei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanțe de aur; iar peste această priveliște nețărmurită, arșița de cuptor aruncase o rețea subțire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfățișarea unei mări de opal. Căldura era covârșitoare și întreaga natură părea că răsuflă greu...

Intrasem pe prundul Sabasei, un pârâu limpede, care purcede din fundul munților Fărcașei, se furișează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează înaltele sale maluri de stânci calcarice și se aruncă în Bistriță drept Borca.

— Nu mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mână binefăcătoare a umplut cu rouă această cupă de mozaic? zisei, adresându-mă tovarășului meu și arătându-i cu degetul spre pârâu.

— Nu ți-aș putea spune hotărât lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu aceeași nedumerire, ca și d-ta, te-aș putea ruga să-mi spui cam ce minte nesăbăduită a așternut cu pietre așa de ascuțite cărările acestor munți, fără să se gândească, cel puțin, că opincile mele vor călca odată pe aici și că, rupându-se, mi se vor beșica tălpile și voi rămânea olog? Ia uită-te.

Și cu o îndemânare de care nu l-aș fi crezut destoinic, ridică talpa piciorului său lung ca un catarg până la înălțimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr, ferfeniță.

— Cele mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci și pentru viitoarele tale picioare oloage; totuși nu te împuțina cu sufletul; opinci cred că vom găsi la casa flăcăului nostru, cât despre picioare, o să îngrijim de altă pereche, îndată ce vom întâlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să mai fie și... capre, spre pildă... Până atunci însă eu aș fi de părere să ne scăldăm.

— Cum? așa înfierbântați și asudați cum suntem?

— Da!... Nu cumva te iei, din greșeală, drept Alexandru Machedon, ori Frederic Barbă Roșie și te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie? Hai să ne scăldăm!

— Flăcăule! strigai eu către băietanul care mergea înaintea noastră, vreun loc mai bun de scăldat nu știi tu pe-aici?

— Da cum nu, răspunse el oprindu-se și întorcându-se către noi; uite, o țî' mai la vale este un loc bun de scăldat.

După un pătrar de oră, sosirăm la umbra unei stânci enorme de calcar, unde pârâul făcea un cot limpede și adânc. Mesteacănii bătrâni și pletoși, cu trunchiuri netede și albe, uitându-se parcă în apa de sub stânca pe care se născuseră, atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolți de umbră și verdeață, pe care o nimfă pudică o alcătuiește, la loc tainic, pentru ora misterioasă a băilor sale.

— Iată-ne, junele și grațiosul meu Faun, zisei adresându-mă tovarășului meu, sosiți la locul unde nimfele acestor păduri obișnuiesc a-și dezveli, câteodată, comorile lor de grații; desfă deci cununa de iederă și lăuruscă ce încinge fabuloasele tale tâmple, leapădă această piele de leu, care acopere jumătatea de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe bățul tău încovoiat și noduros, și hai să cercăm dacă aceste unde de cristal rece și curgător mai păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe sperioase cu sânuri crude și sălbatice.

— Știi, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare hărăzesc mai dinainte nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal rece și curgător, nimfele dumitale cu sânuri crude și sălbatice.

După o jumătate de ceas, răcoriți și întremați, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta să apună, când sosirăm la casa părinților flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne ieși întru întâmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri și mari, cu gura mică, cu nasul drept și potrivit; în toată înfățișarea ei, femeia de țară se amesteca cu cea de târg.

Curat îmbrăcată într-o fustă de cit și o cămașă de subțire și albă pânză de casă, vrâstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat și adus pe tâmple cu oarecare cochetărie; iar pe creștet era strâns în conci și străpuns cu un ac de păr, cu gămălia de sticlă roșie. Când intrarăm în ogradă, ea ședea pe un lăvicer așternut pe prispă și împletea la un colțun.

— Apoi, dragă jupâneasă, zisei eu de departe, cu voie, fără voie, bucuroși sau nebucuroși, iată-ne oaspeții dumitale pentru noaptea asta; cel puțin flăcăul dumitale, după ce i-am tras o spaimă țapănă, s-a hărăzit să ne găzduiască.

— Bucuroși, poftim, zise femeia, sculându-se și venind să ne întâmpine. Bine ai făcut, Ioane; poftiți! Ce face tată-to? zise ea, adresându-se către flăcău.

— Tot cum îl știi, răspunse Ion, punând putina pe prispă.

Până ce să lepădăm din spate boccelele noastre, femeia intră în casă și mai aduse vreo două lăvicere curate, pe care le așternu afară pe prispă.

Un băiețel ca de opt ani, îmbrăcat în cămășuță și izmene de pânză de casă, ca ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic și cu părul în plete lungi lăsate pe spate, după obiceiul muntenilor noștri, ședea pe prispă mai deoparte și, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovați și mari.

— D-apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioșia nu lipsea, tu nu gânduiești nimica?

Fără să zică ceva, băiețelul se sculă, intră în casă și ieși cu o cofiță; apoi plecă cu ea la un șipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducând-o plină cu apă rece. Tot el se duse în casă și veni cu două pahare, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahăr și ni se făcură, astfel, întâile onoruri ale ospitalității.

— Și de unde veniți astăzi? ne întrebă gazda noastră, luându-și din nou colțunul și așezându-se pe prispă aproape de mine.

— Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupâneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întâlnit pe Ion al d-tale și, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la d-ta. Cam pe neașteptate, nu-i așa?

— Cum socotiți, da oaspeții nu ne prea îmbulzesc, și când ne vine câte unul, suntem bucuroși; să poftiți ca la d-voastră acasă.

— Ba poate și mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite, nici mâncăm pe flămânzite; ia numai cât încurcăm lumea degeaba. De câți ani să fie Vasilică al dumitale?

— De opt pe nouă; opt o-mplinit la Simedru: da așa-i el râdiche, nu crește.

— A fi sămănând tată-so, căci pe d-ta te văd naltă și voinică; dar pe omul d-tale nu-l văd, se vede că dă rar pe-acasă?

— Or hi vro zece ani de când nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare și l-o lăsat olog; șade la vite și eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe.

— Vrasăzică Vasilică nici nu cunoaște pe tată-so; d-apoi bine, moș Vasilică — zisei întorcându-mă către băiat — un flăcău așa ca tine, de opt ani, să nu vadă pe tată-so de zece, se poate? D-apoi atunci cine ți-o cumpărat ție chimirul ista așa de frumos?

— Mama, răspunse băiatul, fără să se gândească.

— Și'neata! zise femeia sculându-se și făcându-și treabă, d-apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so?

— Uite, nevastă, la asta nu mă gândeam; ș-apoi mi se pare că vreau și eu să știu cam multe deodată.

— D-apoi așa sunteți d-voastră, târgoveții, vă place să iscodiți toate.

— Și să necăjim lumea; uite, cum te necăjesc eu pe d-ta? dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic-a dumitale e un băiat frumos ca o floare și curat ca un ghioc.

— Ai să-mi diochi băiatul, zise femeia cu un soi de mânie glumeață în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to? și zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pentru gustare: ajută-i și tu.

— Parcă ți-a ieșit un porumb din gură, dragă jupâneasă. Când ai ști cât suntem de flămânzi! Tovarășul ista al meu, pe care-l vezi că șăde cu nasul în jos, e rușinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite și cum se șterge cu mâneca la gură când bea, ca să nu se cunoască c-o băut; dar bea al dracului; nu vezi ce nas roș are? Și, de lumeț, nici un vrăbioi nu-l întrece.

— O începi bine, zise tovarășul meu, răsturnându-se într-un cot pe prispă.

— Dă... răspunse femeia la vorbele mele, dă... cui i-i foame mănâncă, cui i-i sete bea și cui i-i somn doarme.

— Și câte altele n-or mai fi, dragă jupâneasă!

— D-apoi or hi, de ce să nu hie? răspunse femeia roșindu-se puțin.

Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colțul casei, ținând, spânzurați de picioare, doi pui care se zbăteau în mâinile lui.

— Vasilică mamă, ia fă-te-ncoa' mai iute, strigă femeia către băiat, mai mult spre a schimba vorba decât de nevoie, căci Vasilică de la sine venea spre mă-sa.

— Ține-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăugai eu; mi se pare că mai degrabă te-au prins ei pe tine decât tu pe dânșii.

— Pe-aista l-am prins eu, zise băiatul cu aer victorios și ridicând mai sus un cucoșel vânăt, care se zbătea mereu în mâinile lui mici, și le lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăție.

— Bravo, Vasilică, tu ești uliu ori vindereu23?

— Și' neata! ce tot îmi necăjești băietul? Ți-am spus c-ai să-l diochi, zise femeia; și apucându-i capul între palme, îl sărută cu duioșie în creștet.

— O să-i stingem trei cărbuni în apă neîncepută și are să-i treacă.

Soarele dispăruse acum după munții Borcii și numai câteva raze împrăștiate tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor, care, în straturi lungi și viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă și se unește cu geana de umbră a pământului... S-ar fi zis că abisul închide porțile sale aeriene, așezate pe hotarele dintre noapte și zi, sau că natura își pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul serii sosise pe înălțimi, iar din văi se ridica noaptea către adâncurile largi ale văzduhului; nici un glas nu se mai auzea, nici o mișcare nu se mai simțea. Firea întreagă își pleca spre odihnă capul său.

Cu privirea pierdută în albastrele deșerturi ale cerului, stăteam pe prispă rezemat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca, pe nesimțite, din lumea reală spre lumea visurilor și a contemplațiunii. Sunt momente când ființa noastră se moaie, se topește, se împrăștie și se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse și tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa și a trăi, în mod inconștient, viața scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi țiuia în urechi, iar privirea scânteietoare a milioanelor de stele mă ținea amorțit sub imperiul unei extatice contemplațiuni.

— Ei, bătrânule fachir, strigă tovarășul meu într-un târziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat? Ia trezește-te puțin și nu mai visa în limba sanscrită, pe care n-o înțelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment măcar de îngrijire și păcătoasei vieți de toate zilele... Mie mi-i foame și mi-i somn.

— Ești totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu, cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ți-i foame, vrei să-ți dau țâță, și dacă ți-i somn, vrei să te legăn? Mănâncă și te culcă, pur și simplu, sau du-te la dracu și mie dă-mi pace!

— Iată ceea ce nu pot face, pentru moment, răspunse tovarășul meu, rezemându-se cu spatele de peretele casei, cu țigara în gură și picior peste picior. Ce vrei? Am și eu gusturile mele... da, am gusturile mele, și chiar nostime câteodată; în astă-seară, spre pildă, mi-am pus în gând să-mi fie dor de bunică-mea. Sărmana mea bunică! dacă n-ar fi murit prea de timpuriu, nu m-ar fi lăsat, desigur, să plec fără ea în această lungă și primejdioasă călătorie, și n-ar fi îngăduit să încredințez nobila mea persoană fanteziei d-tale vagabonde. Ea m-ar fi însoțit până la marginile pământului, m-ar fi ținut pe palmă și m-ar fi apărat de lupi, de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de frică.

Și cine știe cât ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n-ar fi trimis pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuțite, linguri, furculițe, pahare, solniți și chiar cu șervete și față de masă. Nu mă înșelasem, când presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinții lui sunt oameni cuprinși. Curățenia era desăvârșită și, ca pentru locul unde ne aflam, luxul și îmbelșugarea se întâlnesc pe această masă țărănească. Căci e o adevărată îmbelșugare și, mai la urmă, chiar un lux, să mănânci în valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt, borș de pui dres cu ou și cu smântână, pui fripți și, dacă nu e ceva neobișnuit, e cel puțin de mirare ca toate acestea să-ți fie gătite și puse înainte de o femeie curată. Curățenia e o virtute pe care o întâlnește cineva foarte rar la muntenii noștri. Cina fu scurtă și presurată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine și mă-sa și, deși copil de țară, mânca totuși foarte sistematic și cu multă chibzuială.

— Bine, moș Vasilică, zisei eu copilului, când începurăm a lua din borș, da tu mănânci borșul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vâre întâi mămăliga în gură ș-apoi să soarbă borșul? Întâi borșul, ș-apoi mămăliga!

Copilul își opri lingura la jumătate cale spre gură și se uită lung la mine; și în privirea lui se citea o neîncredere așa de nevinovată, încât și lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie și gură. Stăturăm un moment uitându-ne unul la altul și nu știu dacă râdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greșeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întâi borșul și, când să vâre mămăliga, scăpă borșul din gură; toți izbucnirăm de râs, singur Vasilică, rușinat și cu ochii înotând în lacrimi, se înroși și rămase nedumerit.

— Dacă ești prost, îi zice mă-sa, ștergându-l la gură și pe dinainte; nu vezi că te necăjește și vrea să râdă de tine? Vezi ce pățești dacă nu te gândești la ce-ți spun oamenii? Cată-ți de mâncare și ia seama cum mănânci.

În zadar căutai să mai înșel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-și căuta de mâncare cu băgare de seamă.

Încheiarăm cina sculându-ne și făcându-ne cruce. Dintre toți, Vasilică nu-și făcu cruce, ci se trase mai la o parte și se părea că așteaptă ceva.

— Dar bine, moș Vasilică, zisei, adresându-mă băiatului, pe când cei de casă strângeau masa; bravo! se vede c-au mâncat cățeii crucea.

Și cu mâinile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m-aude; de când cu borșul devenise dușmanul meu de moarte.

— Iar te-ai apucat să-mi necăjești băietul? zise femeia trăgând cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că știe el socoteala lui.

— A! vasăzică d-ta, moș Vasilică, ești om cu socoteală? Bravo!

Vasilică însă nici nu gândea să bage în seamă vorbele mele.

Trecură câteva momente cheltuite în banalități cu tovarășul meu de drum. Când întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncheat în mijlocul casei, cu fața spre răsărit, cu mâinile împreunate, cu marii săi ochi pironiți în văzduh, zicând cu glas tare o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu... Și avea Vasilică niște ochi așa de mari, de limpezi și de nevinovați! Și acești ochi umbriți de niște gene lungi și negre erau pironiți atât de adânc în sânul unui D-zeu necunoscut! În liniile de marmură ale feței sale de o ideală frumusețe, așa de întipărit era extazul credinței!... îmi încrucișai mâinile pe piept și, fără voie, întorsei fața spre răsărit.

— Bravo, moș Vasilică! zisei eu băiatului, care, după ce-și mântuise rugăciunea, sărutase mâna mă-sii și rămăsese lipit de dânsa. Bravo!... dar ia spune-mi tu, cine te-a învățat să te rogi așa de frumos? Drept răspuns, copilul se lipi și mai tare de măsa, privindu-mă pe sub gene, fără a-și ridica fața. De când cu borșul, Vasilică devenise dușmanul meu de moarte.

— Eu, răspunse femeia, uitându-se la copil de sus în jos și depărtându-i cu mâna părul ce-i căzuse și-i acoperea fruntea.

— Atunci aș putea să te întreb și pe dumneata cine te-a învățat?

— Eu sunt din Fălticeni, și-am învățat la școală...

— Cu alte cuvinte, d-ta știi și carte?

— Cât n-am uitat-o, o mai știu și eu.

Nu mersei mai departe cu cercetările în această privință. Mă mulțumii a rămânea foarte mirat. De altfel, această descoperire mă bucură fără să știu pentru ce.

— Și de mult ai schimbat Fălticenii cu valea Sabasei?

— Or hi vreo unsprezece ani.

— Vasăzică, când ai venit în Sabasa aveai pe Ion cu d-ta? Ai fost măritată în Fălticeni?

— Eu n-am fost măritată niciodată și nu sunt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roșindu-se puțin și făcându-și treabă prin casă.

Știam mai mult decât trebuia: o gospodărie ca multe altele între țăranii noștri, o mică aventură de amor între o fată săracă de la târg și un văduvoi bogat de la țară: iar, ca încheiere, un concubinaj pe care un pârdalnic de butuc venise să-l tulbure puțin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna față spre a mărturisi că femeia nu-și pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani ce părea că-i are. Fu un moment când crezui că Ion se uită la mine cam chiorâș și că privește cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine știe ce; iute însă mă dezamăgii.

— Poate-ți odihni oleacă, zise femeia; îți fi obosiți?

— E și vremea, dragă jupâneasă, îi răspunsei; eu, unul, m-aș culca afară, dar s-a cam înnorat și noaptea poate să aducă ceva.

— Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni.

— Dar suntem patru cu Ion.

— Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei.

Și în timpul acestui dialog, Ion se și dusese să se culce. Un fior rece îmi străbătu tot corpul. Făcui câțiva pași prin casă, fără a zice nimic.

— Mai la urmă, culcă-ne cum vrei și unde vrei, adăugai eu; pentru noaptea asta suntem ai d-tale.

Femeia începu să aștearnă pe paturi.

— Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie, care trebăluia, nu mi s-a întâmplat să văd pe la țară niciodată paturi așa de late; ar putea, pe paturile d-tale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună.

Femeia se uită țintă la mine, fără să zică nimic.

— Dacă vreți să vă culcați, zise ea peste puțin, iaca, paturile sunt gata...

Și când deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinții ei de deasupra... pe câmpul alb era însemnată cărarea neagră a păcatului...

Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea până la noi fâșâitul colosal al vântului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzișul ascuțit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al câte unui fulger rar tăia brazde de foc în întunericul adânc, iar, în răstimpuri, huruitul depărtat al unui tunet străbătea creștetele înalte ale munților pierduți în noapte.

Pe cele trei paturi erau făcute acum trei așternuturi; câteva poclăzi, care împreună atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu câte o prostire, iar la căpătâi erau puse câte două perne, atunci chiar înfățate. Fără multă ceremonie, tovarășul meu se descălță, se dezbrăcă și se trânti în pat cu fața la perete. După un sfert de oră, până ce să mă dezbrac și eu, fericitul meu tovarăș fosăia ca o cucuveică sub streșina unei biserici.

— Ostenit trebuie să fi fost cuconașul ist tânăr, observă femeia, privind pe tovarășul meu cum dormea de adânc.

— Când tot sui și tot scobori, cum a făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n-a fi cumpănă de fântână, căci numai ea nu ostenește, deși veșnic suie și scoboară...

— Vasilică mamă, închide ochii și dormi, zise femeia băiatului, care, după ce se suise în pat, se și culcase la perete. Băiatul închise ochii.

Cam pe-o parte, cam cu fața-n sus, se culcă și femeia la margine lângă băiat, aducându-și mâna stângă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-și picioarele cu fusta.

— Dar d-ta nu te culci? mă întrebă ea fără să se uite la mine.

Eu trăsesem, în adevăr, masa lângă pat, pusesem lumânarea pe masă și scosesem câteva foi de hârtie pentru a scrie.

— Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc și eu mai acuș.

— Hm! făcu femeia și nu mai zise nimic.

Se făcu liniște.

Într-un târziu mă culcai și eu... Dormii somnul omului fericit...

Când mă sculai a doua zi, cerul era limpede și soarele sus. Tovarășul meu se sculase mai înainte și, posomorât, stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea și o tot învârtea și pe-o parte și pe alta.

— Cu ce ți-a greșit biata opincă de-o tot sucești așa, amice? îl întrebai eu.

— Cu ce greșesc toate opincile universului; s-a rupt și uite ce spărtură mare tocmai în talpă.

— Dragă jupâneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi având vreo pereche de opinci de prisos? cu plată, bineînțeles.

— Da cum să nu aibă, răspunse femeia.

Peste un ceas, tovarășul meu se afla încălțat cu opinci noi de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măiestrie pe tălpile late și lungi ale tovarășului meu. Ne luarăm rămas bun de la gazdă, de la Ion și de la Vasilică, și plecarăm.

Tovarășul meu o apucă înainte cu toată iuțeala pașilor săi largi și a picioarelor sale lungi; și toată silința ce-mi dădui ca să-l pot ajunge rămase zadarnică. Îl strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude... Așa ceva nu se întâmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repede la Bistrița, să se suie pe plută și să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înțelege încă de la Hălăuca; poate... dar tovarășul meu era fricos ca un iepure și nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor până la Borca, și cu atât mai puțin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută până la Piatra; și cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-și arunce măcar ochii în urmă spre mine. Când văzui, în sfârșit, că toate străduințele mele spre a mă ținea de el sunt de prisos, rării pasul și-l lăsai să se tot ducă.

"Ce naiba să fi pățit tovarășul meu? mă întrebam eu nedumerit, din când în când. Parc-o dat strechea-ntr-însul! Mi se pare totuși că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim! dracul i-a șoptit să se uite la mine mai galeș decât la dânsul?"

Mersesem numai vreo două ceasuri și mă simțeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărâi să poposesc undeva la umbră spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum și intrai în pădure; întâmplarea mă duse sub un pâlc de mesteacăni, unde pământul era așternut cu o pajiște deasă și moale; îmi luai bocceaua din spate, o așezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile și mă lungii cu fața-n sus și cu capul pe boccea...

"Ce dracu să-l fi apucat pe tovarășul meu?"

Începea să-mi fie somn... Scosei carnetul și trimisei tovarășului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri:

Nu poți să-mi spui, amice, cam unde o s-ajungi
Pe drumul ars de soare cu pașii tăi cei lungi?
Te du... la revedere și nu fi amărât,
Bocceaua ta din spate să-ți ție de urât!
Iar când te-a-nvinge drumul și nu vei mai putea,
Lungește-te ca mine, cu capul pe boccea,
Desfă-ți de la picioare opincile uscate
Și-n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate.
Și dacă ai, ca mine, poetice simțiri,
Înalță-te la ceruri prin crengile subțiri...
Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer,
O tainică-ntâlnire cu vechiul Jupiter...
Și poate vrei, și ție, să-ți spun ce-am sfătuit?
Să-ți spun: bătrânul Zeus e foarte amărât;
E veșnic dus pe gânduri, cu capul între mâini,
De când l-au lăsat grecii și s-au făcut păgâni.
La cine, nu mai are, sărmanul, să-și încrunte,
Cum și-ncrunta odată, sprâncenele-i cărunte,
Ș-asupra cui nu are, sărmanul, să trimită
Vrun fulger de urgie, cum trimitea odată;
Și stă plecat și gârbov pe ruginitu-i sceptru,
Cum stă-n Karnak, la lună, un palid rege spectru;
Și-n sufletu-i nu are decât un singur dor:
Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor,
Sărmanul, cu basmaua — căci are și basma —
Ștergându-și de plâns ochii, Olimpu mi-arăta
Cu slăbănogu-i deget. — Păcat că nu am timp
Să-ți spun cu de-amănuntul tot ce era-n Olimp.
Să-ți spun doar că Junona se dă cu suliman,
Că Marte se întrece cu Venus în cancan,
Că Ganimed, ștrengarul, își pune toată verva
Să scoată din sărite pe pudica Minerva;
Că Hermes bate ceardaș cu Apollon din pinteni,
De nici n-ating pământul, atâta sunt de sprinteni!
Că Bacus e egumen, Silen mitropolit,
Că Prosperina trage pe Aides la chit,
Că cele nouă Muze un dinte n-au în gură,
Și că Vulcan la toate le-a făurit dantură;
Că ambrozia-i rară, nectar nu se găsește,
Că Poseidon în ceruri e negustor de pește,
Și că, de când vaporul ieșit-a la iveală,
Naiadele fugit-au în cer cu pielea goală;
Că Pegas e o gloabă, ce zace de răpciugă;
Că Faeton-l-înhamă de trage la cotiugă;
Că și-a pierdut Diana și arcul, și ogarii,
Ș-acum desculță mână la pășunat măgarii;
Că, tot precum odată, ș-acum Endimion,
Lungit la umbră, doarme ș-a-mbătrânit în somn;
Că Cerber e o javră cu coada între vine;
Că Hebe-i tot frumoasă și mă-ntrebă de tine;
Că Momus sta deoparte și, când a auzit,
A râs, a râs, sărmanul, a râs pân-a pocnit!...
Ș-acum, fiindcă zeii-s în doliu după Mom,
Îi las ca să-l jelească, și eu mă culc să dorm...

Și cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind... Atât îmi era de somn... Adormii. Și cine știe cât aș fi dormit, dacă, prin vis, nu mi s-ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-și deschisese de departe gura-i plină de colți și venea asupra mea, gata să mă-nghită. Sării ars drept în picioare... Un câine, care mușluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, speriat de năprasnica mea deșteptare...

"Dar dacă câinele era lup, mă gândii eu, așa-i că existența nasului și-a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică?"

Umflai bocceaua în spate și mantaua pe umeri și plecai. Soarele era drept la amiază și razele lui perpendiculare ardeau ca niște săgeți de foc; arșița era covârșitoare și, sub umbra deasă a pădurilor, vântul părea că adormise; nici o frunză nu se mișca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede și fără pricină pe o ramură înaltă.

În pajiștea ce mărginea drumul, câțiva rari cosași sau greieri țârâiau a arșiță. Tot încotro mergeam eu, curgea și Sabasa cu unde repezi și clare; privind-o numai cum se strecoară iute și murmurătoare pe sub umbra deasă și tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simțire de dulce răcoare sub arșița caniculară a verii. Mă așezai pe un bolovan la umbră și, dus pe gânduri, priveam nemișcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge și sufletul meu; și o melancolie neașteptată mă cuprinse...

Peste câteva minute, îmi urmai drumul pe valea strâmtă și lungă a Sabasei.

Munții păduroși, ce se ridicau de o parte și de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemișcați; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al peretelui de stâncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de țărână, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruț de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sânul sterp și dezolat al morții... Cine ar crede că dintr-un sentiment de milă nu m-am atins de una măcar din aceste flori! Nu erau ele oare singura podoabă, singura mângâiere a stâncii pe care crescuseră?

Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistrița; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atâția butuci câți erau sămănați fără regulă, și unii peste alții, pe prundurile Bistriței și ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pământ, se scoborâseră din munți în vale și nu așteptau decât să intre pe dinții ascuțiți ai ferestrăului care țipa de foame pe malul drept al Bistriței, la gura Borcii.

Mă uitai în toate părțile, ca să văd pe tovarășul meu; dar nu-l văzui; întrebai pe niște plutași de pe mal, care-mi spuseră că un tânăr, așa cum întrebam eu, se află la crâșmă. Trecui podul de pe Bistrița și urcai la crâșma din deal. Tovarășul meu rodea un covrig și sorbea dintr-un pahar cu vin.

— Bun-ajuns, amice, zisei, luându-i paharul de dinainte și vărsându-i-l; am întâmpinat, urmai eu, multe secături în viața mea: mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoștința celei mai desăvârșite...

— Secături, mă întrerupse el, foarte bine, de secătură, secătură, da vinul de ce mi l-ai vărsat?

— Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta și fără să bei... Mă rog, n-ai putea să-mi lămurești ce fuse as

vezi mai multe texte de: Calistrat Hogaș



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.