Din parcul fără timp privesc lucirea
statuilor de bronz, și un moșneag
dormind pe bănci și-ascunde nemurirea
pe strada stelelor, numărul vag.
Oceanul planetar, sub felinare,
se-nvârte constelat, lent și cărunt,
ca roata morilor tânguitoare,
ce împletește coamele de vânt.
Îmi pare-o lume veche, asfințită,
ce colorează-n sepia tăceri
- o noapte-ascunsă-n coșuri de răchită,
cerșind înmuguritele poveri.
Din parcul fără timp privesc coline
proliferând sălbatice treziri,
când zorii sângerând răsar stamine
prin catedrala Sfintei Înfloriri.
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc frumos, doamnă Lucia Eniu! Onorat de comentariu! :)
gabriel cristea (autor)
joi, 04 martie 2021
M-am contopit cu imaginea, dar nu pot glăsui prin tăceri, așa că, măcar așa, umil, vă spun că înflorirea din poezia dumneavoastră este fără seamăn.
O primăvară de poveste!
Lucia Eniu
miercuri, 03 martie 2021