Este trist omul-ţărână, când se crede demiurg,
Dominându-şi stirpea lui, sursa relelor ce curg,
Foamea de concret îl paşte, torturat de întrebări,
Despre ordinea în lume, cu speranţe-n vindecǎri.
Chiar de e acum el zeul cu un aer de nebun,
Stăpânit de-o reverie a strămoşului comun,
Nu e starea lui reală, oglindită-n conştiinţă,
Mistic e, şi nu salută ce coboară din ştiinţă.
Că aceasta este bună, pe domenii limitate,
Intuind în transcendent, pasul tot pe loc îl bate,
Scepticism sădind în suflet şi cerinţǎ la cei goi
Să nu-şi mai ridice glasul despre multele nevoi.
Teamă nu-i va fi vreodată, că va ancora în viaţă
În împrejurări hilare, într-un loc brodat cu gheaţǎ,
Cât va fi fiind aici, stǎpânit va fi de moarte,
Iar tristeţile trǎite le va-nscrie-ntr-a lui carte.
vezi mai multe poezii de: samoila