Gravate plâng în piatră pozele,
Şi sub stâncă doarme omul de lut,
Uitat de clipa vieţii şi de mine plâns.
Seminţe am sădit aici pentru tine,
Să-ţi înflorească sufletul o corolă...
Pe care să mi-o pot aminti frumos,
Căci ochii veştejiţi ce s-au închis,
Au evocat tot ce-a fost trist şi va mai fi...
E nenorocul meu cel îndurerat,
Acela de a nu mai avea lumina ta...
Tu eşti mort, tată, şi eu aici,
Îngălbenesc spunându-mi că trăiesc...
Omul e-o elegie fără de sfârşit...
Ce şi-o cântă cât timp e pe pământ.
Iar dupa ce cu zile ai murit,
Cântarea ta s-a vârît în toată fiinţa mea...
vezi mai multe poezii de: danielavizireanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.