Epistolă la D.K.A.K. - Cezar Bolliac
Adăugat de: Adina Speranta

"Μήν έλεύθερας ίδέαις,
ταΐς ώραίαις τό καρασί
τό κρασί καί ταΐς ώραίαις
ψάλλε λύρα μου χρυσΐ!"

Π. ΣοΟιξος*

Ei, prietene, ia spune-mi din voiaj ce ne-ai adus,
Au, în ţară-ţi tot acelaşi te-ai întors precum te-ai dus?
Ai adus vro mantelică, vro lornietă, vrun lornion?
Învăţat-ai să-ţi faci haine dup-al Franţii frumos ton?
Franţuzeşte învăţat-ai cîrlionţi să-ţi învîrteşti
Şi, a l’imbesil, crăvata mai cu gras* să potriveşti?
Învăţat-ai acea sticlă într-un ochi a o ţinea,
A ochia frumos pe dame şi-n caleaşcă a şedea?
Învăţat-ai de se cade de odată a intra
În salonul unde-i cercul, sau de trebuie-a câta
Alte uşi mai indirecte, ş-aci, făr-a te simţi
Adunarea, cu încetul, să te vază a zîmbi?
Învăţat-ai de se cade sau de nu a saluta
La intrare, la ieşire, – pălăria a-ţi fura?
Ştii, intrînd la vre o damă, cînd mănuşi va fi purtînd,
Cum să ceri ca o pisică, şi abia din ochi rugind,
Mînuşiţa să-şi golească şi apoi a-nainta
C-o strînsoare lin simţită frumos a i-o săruta?
Dar cînd vei vorbi cu dînsa, învăţat-ai cum să stai,
Cum să joci prin geană ochii şi ca ce miros să ai? –
Pieptul trebui scos afară, dosul dat mai înapoi,
Piciorul drept înainte şi p-ăl stîng să-l încovoi,
Pălăria-n mîna stîngă, mîna dreaptă-ntr-un buton; –
Astea,crez, vor exersate pîn-a nu intra-n salon.
Ai băgat şi tu de seamă, cînd cu dama vei mînca,
Cum s-o-ndopi pe tot minutul, asieta* a-i schimba,
Cum să-i torni şi vin şi apă spre a nu se osteni,
Şi cu toată-mbucătura, s-o-ntrebi cum se mulţumi?
Cea de gintilom deviză ştii acum a combina
Şi pe viziera voastră cîte creste a săpa?
Ştii ce însemnează: nouă, şeapte, şase, cinci şi trei?
Ştii cînd trebuie piezişe şi cînd dreapte să le-nchei?
Dar coroana de dasupra, cînd va fi de prinţ, cîţi colţi
O să aibă? Dar de ducă, de baroni, de conţi, viconţi?
Cu un cuvînt, spune-mi: tonul, heraldic-ai învăţat
În această lungă cale pe pămînt civilizat?

Aş! dar eşti tu om d-aceia? Mie-mi pare că te-auz
Făcînd păsuri mari pîn casă, cînd pe gînduri, cînd confuz,
Să-mi spui c-are Englitera maşini, prăvili ş-ast venit;
Canaluri, drumuri curate şi comerciul înflorit.
O să-mi spui c-au instituturi, şcoli şi făbrici, n-au cenzuri,
Şi că toţi muncesc p-acolo, nu se plimbă în trăsuri;
O să-mi spui cum că în Franţa iată ce s-a mai ivit,
Şi că-n Camera d-acolo iată ce s-a mai vorbit.
Cum că sunt ţăranii noştri asupriţi şi nenvăţaţi
Şi că nici că au să fie ocrotiţi sau apăraţi.
Că subt aşti arendaşi jidovi şi sub otcîrmuitori
Gem, precum gemeau şi servii subt toiege de tretori.
Şi o să te-aprinzi cu-ncetul, să te-ntinzi la ast cuvînt,
Să rosteşti deşarte vorbe, să azvîrli cuvinte-n vînt;
C-ar fi adică mijloace şi ei viaţa a-şi vedea,
Neamul boieresc să scază, privilegiul a cădea;
S-avem legi şi şcoli ca lumea, şi teatru, şi tipar,
Să-nceteze ş-astă boală de paharnic, de pitar.
Voi sunteţi de vrajbă oameni, toţi sunteţi din Cîmpineni
Voi aţi merita, grămadă, s-o porniţi la Mărgineni.
Astea-s vorbe de un nobil? Ai tu sînge boieresc?
Tu, pare c-ai fi opincă: eşti din neamu rumânesc!
Auzi că să aibă drepturi un mojic, un opincar,
Rumânoiul de la ţară, muncitorul, – un plugar!
Mîine-i zice că se cade şi în Cameră să-l bagi,
Şi să şează cu boierii cînd vorbesc despre iobagi!

Tu, d-ai fi precum se cade, ca cocon şi ca boier.
Era să aibi stare astăzi şi poate şi minister.
Fuşi comandir în oştire; întîi avuşi escadron
Şi pă urmă, după asta, comandaşi batalion.
Şi întîi, şi mai la urmă, tu îmblai tot cu cuvînt
Să înveţi pă soldat slujba: nici o coastă nu i-ai frînt,
Nu i-ai dezlipit ureche, n-ai scos ochi, de păr n-ai tras,
Nici măcar cu bobîrnace nu l-ai ciocănit în nas.
Un ostaş,cînd va să bată, nu dă douăzeci şi cinci;
Strigă: "Toţi undr-ofiţerii! daţi pînă veţi da pă brînci,
Soldatului mîncă-i hrana, leafa, nu-i da nici mondir;
Dă-i de muncă, dă-i bătaie, de eşti zdravăn comandir,
Numai munca şi bătaia ţine-n frîu pă un soldat:
Cît îl ţii flămînd şi-n muncă, nu te temi de revoltat!"
Fuşi ispravnic la Brăila, la un port cel mai frumos;
Favorat şi plătit bine, cu speranţe spre folos;
Dar, ş-aci tot îndărătnic: Tu vreai a administra
După cum rezonul cere, după conştiinţa ta.
Dă la dracu conştiinţa şi te-apucă de cîştig!
Lasă-te de propagantă, lasă-te de cei ce strig.
Ce-aveai tu, dacă ţăranul, d-arendaş năpăstuit,
L-a-nşelat neguţătorul şi ciocoiu l-a căznit;
Că nu mai are opincă, n-o să aibă ce mînca, –
Vino-ţi, omule,-n simţire! Asta nu e treaba ta.
Nu-i aicea stăpînire? Nu sînt prăvili? nu e domn?
Nu e ţara o grădină? Eu mă mir cum tu n-ai somn;
Culcă-te şi dormi în pace subt aceşti frumoşi tufani,
Lasă-ţi pung-asta deschisă; căci acuma plouă bani,
Cum ploua cîrnaţi odată; starea-ţi faci din lucru mic;
Astăzi e tot meşteşugul: să ştii să nu faci nimic.
Ce-aveai tu s-opreşti potvada, să nu laşi pe negustori
Să mănînce săptămîna proştilor de muncitori,
Să strici vechile-obiceiuri, să pui a da îndoit
Cîţi au jefuit opinca? – Eşti un om nesocotit.
Voi sînteţi vrăjmaşi ai ţării ş-ai neamului boieresc;
Vreţi să mojiciţi nobleţea cinstită pă cal domnesc.
Voi v-aţi pus să stricaţi lumea şi să spuneţi la ţăran
Că e şi el om în lume, dopotrivă cu un ban;
Voi şi barbe vechi, lăsate prin timpi, epoci... dar, să tac;
Căci aveţi naturi ciudate, cele bune nu vă plac.
Ce-atîta nemulţumire! Ce huliţi! Ce tot strigaţi!
N-aţi avut chiverniseală? Nu sînteţi înaintaţi?
Care alţi, atît de tineri, ca voi au înaintat?
Ce voiţi să fiţi? Ia spuneţi. Nemulţumitor! ingrat!
Vreţi să fiţi tot cu cordonuri? Domni voiţi să fiţi aleşi?
Dar, să mai vorbim greceşte că să nu fim înţeleşi:
Ti! k’esi thelis na ghinis ofendis? O, ho! O, ho!
Alos tha ghini afendis, alos. To ksero ego.*
Dar, destul vorbii în pilde; să-i lăsăm la Dumnezeu;
O să schimb acuma tonul: ăsta nu e felu meu.
Tu erai profet odată: îmi spuneai c-aşti montaniari,*
Cînd li se va scoate masca, o să văz că sunt muşari.*
Ce ciudată combinare! Se şopti că-n minister
O să fie o schimbare, şi că pînă la vister
O să se împarţă ranguri, şi, iată-i, plecaţi în jos,
Toţi se leapăd de opincă ca alţi Petre de Cristos.
Mi-a pierit orice speranţă, stricaţi suntem foarte rău
Nu-i Obştească Adunare de cînd nu e unchiul tău.

Publica părere încă pîn-acum nu s-a format;
Pilde nu sunt, tipar nu e, obiceiul e stricat, –
Ce speranţă de-ndreptare putem oară aştepta?
Să privim la ruinare? Trebuie a ne deştepta.
Să găsim şi noi vro armă; sau, cel puţin, un azil.
Ce ne îngrozim atîta d-o gonire, d-un exil?
Ce e astă amuţire? Pînă cînd să lăudăm
Tot ceea ce nu ne place? Pînă cînd să ne-nşelăm?
Cel puţin, o faptă bună, să-ncetăm a defăima,
Să-ncetăm a-ntreba p-alţii ce e bine-a lăuda,
Să-nvăţăm a fi ai noştri, să-nvăţăm a ne gîndi;
O să pierdem, o să pierdem, pînă cînd vom izbîndi.
Să păşim şi noi cu lumea; avem timpul ajutor.
Să ştim, cel puţin, a zice: ăsta-i bun judecător,
Asta este bun ministru, ăsta-i bun de deputat,
Asta poate fi profesor, ş-ăstălalt un avocat.
Pînă cînd, tot din grămadă, o să tragem la noroc?
Pînă cînd, ca în băjenii, să n-aflăm al nostru loc?
Pînă cînd ce a fost tata să fiu şi eu, neapărat?
Daca tata fu de treabă, şi eu sunt un om stricat –
Daca tata, din protivă, fu om rău şi ticălos,
Şi eu am capacitate, poci fi Ţării de folos;
Numai pentru astă vină, că el n-a înaintat,
Trebuie ca eu din locu-mi să fiu astăzi depărtat?
Sau, daca al meu părinte, printr-un chip particular,
A putut să-nainteze subt un domn de la Fanar,
Oară, eu, care atuncea încă nu eram născut,
Am a lui îndemînare? Pentru toate sunt făcut?
Ce sunt aste ranguri multe care nu se mai sfîrşesc:
Conţipist, pitar ş-atîtea care mai nu le brodesc;
Văz că ies cîte o mie pă tot anu-n sărbători,
Şi, de n-ei avea vre unu, nu poţi nici să te însori.
E o boală lipicioasă ce s-a-ntins între români,
Mai rău şi decît holera: face oamenii păgîni.
Să despoaie ziua-n uliţi, părinţii omor pe fii,
Ca să moştenească banii, – taxa unei serdării:
Un serdar, măcar la groapă, decît viaţă fără rang
Să-i şopteşti că-l faci paharnic şi îşi pune muma-n ştreang.
Care oară e onoarea celor ce se poroclesc?
Nu mai ştii nici cum îi cheamă; nu ştii cum să iscălesc.
Aci-i zic pitar, paharnic, – mîine, agă sau clucer;
Ieri ştiai că-i zic postelnic şi acum îi zic vister.
Nu mai spui d-al nostru Apolon ce striga: – „Sunt în zadar!
Slăbiciuni sunt aste ranguri!” şi acuma e pitar.
Nu-ţi vorbesc d-atîţi profesori ce virtutea tîlnesc,
Şi apoi declar, din suflet, fără rang că nu slujesc.
Ce mă pune în mirare este numai un bărbat
Care-l ştiu că este tare, nu e nicidecum stricat,
Care-avu şi cutezarea a trimite înapoi
Rangul ce îi oferiră, făr-a-l cere c-alţi ciocoi,
Ce declară simtimente şi virtuţi de un Caton
Şi s-arată,întru toate, democrat d-ai lui Platon, –
Se-mbătă şi el dodată de ast otrăvit nectar
Al tiranilor? Ce dracu! – văz că şi el [e] serdar.
Ce sunt aste lungi cordonuri? Aste cruci plîntate-n piept?
Toţi sunt oară de vînzare? – n-aş voi să fiu nedrept –
Ei de sine îşi pun cruce, sau de alţii-s la mezat?
Sau, spre a li se şti preţul, de stăpîni s-au, înfierat?
Pentru că văz osebire; nu sunt toate tot un fel:
Una mică, alta mare, ş-altele nici într-un fel, —
Cu coroni, încolţorate. – Aş dori acum să ştiu,
Ăştia ce atît le poartă, ce-nsemnează crucea ştiu?
Stiu ei pentru ce o poartă? ştiu ei cît o pîngăresc?
Ştiu ce mare este crucea şi cum o nimicnicesc?
Ştiu că cel ce poartă crucea e apostol, mucenic,
Cavaler al Libertăţii? – Mai staţi, oameni de nimic!
Odată, era şi crucea simbol sfînt, simbol frumos;
Dar acuma, cine-o poartă, este Iuda lui Cristos.
Cine ia acuma crucea? Cel ce ştie sugruma,
Sau acel ce-n cîmpul vrajbii mai mulţi oameni va trăda.
Dar acei ce primesc semne de pe la mai mulţi tirani,
Care, pentru şi-n protivă sunt la cei dinţii tîlhari,
Ăstora ce-am zice oară? De vînzare, sau vînduţi?
Şi, la care dintre dînşii? Unuia, sau la mai mulţi?

Cată orice stat să aibă un mijloc a răsplăti
Şi, din contra, iar să aibă altele a pedepsi;
Însă trebuie gîndire spre a nu se profana
Nici pedeapsa, nici răsplata; trebuie a combina
Ca şi una şi ceilaltă să poată contribui
Oarecum ca să mai dreagă pe acel ce le-a primi.
Orice premiu de răsplată e căzut, e profanat
Cînd s-a dat acelor oameni care nu l-a meritat.
Idealul într-un premiu în veci preţurile-a dat:
Dafinii sunt buruiane cînd nu ştii cin’ i-a purtat.
Se cuvine şi pedeapsa tot aşa a cumpăni,
Ca să fie cît şi vina; trebuie a gîndi
Ca pedeapsa să servească oarăcum a corija,
A mai îndrepta morala, nu a o mai degrada.
În aceste argumente două neamuri izbutesc:
America pedepseşte şi inglizii răsplătesc,
Însă nici un stat c-al nostru n-a ştiut a se gîndi
Cum să-şi strice el poporul. – Oară nu ne vom trezi!
Cel ce a furat găina e tot astfel pedepsit
Ca şi cel ce tîlhăreşte toată viaţa nelipsit.
Cei ce-au jupuit poporul sunt tot astfel răsplătiţi
Ca şi cei ce-au servit ţării ş-au ştiut a fi iubiţi.
Sau, mai bine, chiar din contra, cei oneşti sunt exilaţi,
Şi tîlharii-n capul ţării onoraţi şi lăudaţi.

Cînd ating această coardă, să mă crezi, mă revoltez;
Şi cînd văz c-aşa-o să meargă, simţ că mă înfiorez.
Înţeleg c-ar fi mai bine să fiu ceva mai sceptic,
Să mă îndoiesc de toate şi să nu mai văz nimic.
Un: ştiu şi eu! sau: ce-mi pasă! să fie tot ce răspunz
La oricare întrebare, pentru orişice abuz,
Să mă-nchiz în vre o casă, şi, pe gînduri rătăcind,
Să stau c-un poet în mînă, cînd dormind şi cînd citind:
Pe-o hîrtie poleită fapte mari să născocesc,
Să scriu imnuri, dedicaţii la cei ce ne stăpînesc.
Să fac o apologie, să scriu un panigiric
Acestor pitici gigantici şi l-alţi oameni de nimic.
Dar ce faci cînd ai un dimon care vine a-ţi striga
Că prin rău se scoate răul, că nu trebuie-a arăta
Viţiul nici în părinte, c-ai nevoie să goneşti
De aproape criminalul, eşti silit ca să izbeşti
Pă tîlhar d-a drept în faţă; cum că, pentru un boier
Nu e altă îndreptare decît un Robespierre?

Viu să mă deschiz la tine; – poate că e un blestem!
O Idee ce mă roade, şi, aceea ce mă tem,
Este frica cum că-n. Viaţă-mi n-o să văz a-şi răzbuna
Aste trupe dezarmate! N-o să văz a se-nchina
Capetele pîngărite la opinci de muncitor;
N-o să văz săteanul nostru a-şi fi el legiuitor!

Credinţa mea îmi spune că ast timp ne va veni;
Dar, pînă atuncea, oară, voi putea şi eu trăi?
Nu cumva va fi târzie ca Mesia* ce-aşteptăm?
Nu cumva ne minte răul, ca să facă să-l răbdăm?
Fie, căci pînă atuncea misia mi-o împlinesc:
Pînă cînd n-oi lua fierul, pana mea nu-mi părăsesc.

Note
1. „Nu liberele idei,
Frumoasele, vinul,
Vinul şi frumoasele
Cîntă tu, lira mea de aur.”
P. Sutzos (gr.)

2. grâce (fr.) – graţie.

3. assiette (fr.) – farfurie.

4. Aceste vorbe sunt zise de consolul Minciaki care prezida la facerea Regulamentului organic (n.a.). În traducere: „Ce! şi tu vrei să devii domn? Afară, afară! Altul va deveni domn, altul. O ştiu eu.”

5. montagnard (fr.) – muntean, denumire dată grupei membrilor Convenţiunii care manifestau o poziţie radicală.

6. mouchard (fr.) – spion.

7. Vezi Ioan Evanghelistul 14—15 (n.a.).



vezi mai multe poezii de: Cezar Bolliac




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.