Traducere de Octavian Cocoş
I
În curând vom plonja-n friguroase tenebre;
Adio, albastru al verii prea scurte!
Căci deja se aud zgomotoase, funebre,
Lemne mari care cad pe pavajul din curte.
Cât e iarna de lungă voi simţi iar şi iar,
Şi mânie şi tremur şi lucru forţat,
Şi ca soarele palid în infernul polar,
A mea inimă fi-va doar un bloc îngheţat.
Stau şi-ascult tremurând orice lemn azvârlit;
Iar schela-nălţată provoacă rumoare.
Mintea-mi pare un turn pe pământ năruit
Lovit de-un berbec ce odihnă nu are.
Legănat de-acest zgomot, eu cred, bunăoară,
Că grăbit se bat cuie într-un jalnic sicriu,
Pentru cine? – E toamnă, dar ieri a fost vară!
Şi-acest tainic vacarm e-un adio târziu.
II
Iubesc unda verde ce în ochi îţi luceşte,
Frumuseţe de vis, dar azi totu-i amar,
Nici casa, nici vatra, nici iubirea ce-ţi creşte
Nu fac cât un soare ce pe mare-i hoinar.
Iubeşte-mă totuşi, fii o mamă măreaţă
Chiar de sunt un ingrat, chiar de sunt ticălos;
Fii iubită sau soră, fugară dulceaţă
A toamnei şi-a soarelui blând, somnoros.
E clar! Cu ce poftă mă aşteaptă mormântul!
Dă-mi voie să-ţi pun pe genunchi fruntea mea,
Să gust vara-aceasta ce-a încălzit tot pământul
Şi ultima rază gălbejită şi grea!
vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.