Traducere de Octavian Cocoş
În sticle, într-o seară, cânta un duh de vin:
„Drag om dezmoştenit, spre tine răspândesc
Din închisoarea mea cu ceară roş-carmin,
Un cântec de lumină şi de amor frăţesc.
Ştiu că e trebuinţă, pe dealul dogorit
De năduşeală, chin şi soare arzător
Ca să primesc o viaţă, un duh neprihănit;
Şi nu voi fi nicicând ingrat, nepăsător,
Căci simt o bucurie şi-un minunat avânt
Alunecând pe gât când omul e trudit,
Iar pieptul lui fierbinte e un mai blând mormânt
Decât e bolta rece sau beciul cel umbrit.
Oare auzi refrenul duminical, supus,
Speranţa care-n sân mereu îmi va trăi?
Cu coatele pe masă, cu mânecile sus,
Mă vei glorifica şi mulţumit vei fi;
Soţiei tale ochii eu îi aprind discret
Şi fiului îi dau putere şi culori,
Iar pentru cel ce este în viaţă slab atlet
Voi fi ca un ulei pe muşchi la luptători.
În tine o să vărs ambrozii vegetale,
Grâu bun de la acel Semănător etern,
Căci din iubirea noastră se nasc versuri regale
Ce pentru Dumnezeu ca florile se-aştern!”
vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire