I
De eşti sau nu cuminte, mi-e totuna!
Fii tristă şi frumoasă, draga mea!
Învie-n zvon de râu şi văgăuna,
În ochii plânşi e farmec, şi furtuna
Din orice floare face cât o stea.
Când în restrişte fruntea ţi se pleacă,
Iubirea mea îşi încordează dorul
Simţind că-n groază inima-ţi se-neacă
Şi peste viaţa ta de azi, săracă,
Trecutul hâd îşi desfăşoară norul.
Mi-eşti dragă mult, când ochiul tău prelung
O undă caldă ca de sânge-l doare,
Când alintându-te nu pot s-alung
Prea grele chinuri care te străpung
Ca un suspin adânc de om ce moare.
Îţi sorb-dumnezeiască voluptate,
Lăuntric imn cu mlădieri suave
Din pieptul dornic gemetele toate,
Şi inima-ţi când plângi, s-aprinde, poate,
Străluminând de perlele jilave!
II
Ştiu bine eu că inima ta plină
Şi-acum de vechile iubiri jertfite
Se mistuie-n jeratic de lumină,
Şi că-n gâtlejul tău dospeşti cu vină
Trufiile femeii osândite;
Dar, până când în visurile tale
Nu se va oglindi fără zăbavă,
Iubito, Iadul tot, în vis de jale,
De groază şi de fum şi de pumnale,
Înamorată vajnic de otravă,
Cu frică deschizînd oricui şi-n toate
Descoperind ce-i rău şi ce-i bolnav,
Zbătându-te cumplit când ceasul bate,
De nu te-or prinde braţele-ncordate
Ale ne-nfrântului dezgust puhav,
Nu vei putea, regină în robie,
Iubindu-mă cu spaima ta mereu,
În noaptea-ngrozitoare de orgie
Să-mi spui, cu ţipetele ce te-mbie:
”Sunt pe potriva ta, stăpânul meu!”
vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire