Zorii - Charles Baudelaire

În curte la cazarmă se-aude goarna tare
Și vântul dimineții tot suflă-n felinare.

Sunt orele la care adolescenții bruni
Cu fața-ascunsă-n pernă, visează spurcăciuni,
Când, ca un ochi de sânge ce-ncepe să se zbată
În zi despică lampa o rană-mpurpurată,
Iar suflete captive în trupuri pământii
Imită lupta lămpii cu zorile de zi.
Precum un chip pe care vezi lacrimi că usucă
Văzduhul frisonează de lucruri ce-s pe ducă.
De scris e frânt bărbatul, femeia de amor,
Iar casele fumează din hornurile lor.
Femeiile de stradă, cu pleopa-le lividă.
Încep, căscându-și gura, o zi de somn stupidă,
Sărmanele, târându-și mamelele lor reci,
Își suflă-acum în vreascuri și-n degetele seci.
Și-i ora când, sub cerul ce pare de leșie,
Sporește suferința femeii-n lehuzie.
Ca un suspin ce iscă talaz de sânge roș
Se-aude crud prin ceață un cântec de cocoș.
În pâcla dimineții se scaldă edificii,
În timp ce muribuzii, ajunși pe la ospicii,
În horcăieli și spasme își dau un ultim suflu
Și se întorc acasă curvarii de la lucru.

Acuma Aurora, în rochia ei verde,
Plutește peste-o Senă cu apele deșerte,
Pe când, bătrân, Parisul, precum un lucrător,
Apucă niște scule și dă la muncă zor.

 traducere Octavian Soviany



vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.