înfometat, bîntuind barurile, iar noaptea plimbîndu-mă pe străzi ore în şir, luna îmi părea întotdeauna contrafăcută, poate că aşa şi era,
iar în Cartierul Francez priveam cai şi trăsuri deschise trecînd, pe capră cu vizitiul cel negru, în spate cu pasagerii lor, bărbat cu femeie, de obicei tineri şi întotdeauna albi.
eram şi eu întotdeauna alb.
şi cu greu fermecat de lume.
New Orleans era locul ideal în care să te ascunzi.
puteam să fac ceva pe toată lumea
fără să fiu deranjat de cineva.
cu excepţia şobolanilor.
şobolanii din cămăruţa mea întunecată, destul de nemulţumiţi că trebuie s-o împartă cu mine.
erau mari şi neînfricaţi
cu ochi prevestind o moarte holbată.
femeile erau dincolo de mine, în mine ghicind ceva
depravat.
cum a fost şi cu chelneriţa aia, ceva mai bătrînă decît mine, părea că zîmbeşte, întîrziind cu cafeaua.
asta a fost suficent pentru mine, a fost destul.
oraşul ăsta avea ceva, deşi
nu mă lăsa să am mustrări de conştiinţă din pricină că nu simţeam nimic pentru lucrurile de care alţii aveau atîta nevoie.
mă lăsa în pace.
pe pat, în capul oaselor,
cu lumina stinsă, ascultînd sunetele de-afară, închinînd cu sticla de vin ieftin, lăsînd
căldura fructului
să
mă
pătrundă.
în vremea asta
auzeam şobolanii
plimbîndu-se de colo-colo
prin cameră,
îi preferam oamenilor.
să fii pierdut
să fii nebun poate
că nu-i totuşi chiar atît de rău dacă-n felul ăsta
reuşeşti să fii lăsat în pace.
New Orleans îmi oferea asta.
nimeni să nu-mi spună pe nume.
nu tu telefon
nu tu maşină
nu tu slujbă
nu tu
nimic.
eu şi cu şobolanii
şi tinereţea mea
o dată,
pe atunci
ştiam:
chiar şi în miezul nimicului exista o bucurie
nu a ceea ce e de făcut
ci a ceea ce-i de ştiut.
vezi mai multe poezii de: Charles Bukowski
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Da, e un poet încă neapreciat la justa-i valoare la noi, deocamdată! Dar nu-i niciodată târziu Nicoleta! Mulţumesc şi eu! Drag
Gerra Orivera
joi, 27 august 2015
Deosebit de frumoasă.
Popescu Nicoleta
joi, 27 august 2015