Nu cred că am trăit atât
încât să-mi împlinesc dorinţa
de-a decreta un vis căzut
din somnul cu ştiinţa
plecatului ce n-a sosit
în casa Primului-venit…
Cum te-am văzut nu te-am văzut
şi te privesc, nu te cunosc
Nu te cunosc dar am crezut
Că te-am văzut şi recunosc!
Căci tu eşti eu şi eu sunt tu
Iar alţii-n lume nu au loc
şi totuşi parcă se păru
Că fără alţii n-am noroc.
Deci tu eşti tu şi eu sunt eu
Dar cine-s alţii n-am aflat
Că tu eşti tu o ştiu şi eu
Dar eu că-s eu e necurat.
O carte n-am citit de mult
Doar o copertă de a ta
O capodoperă, un cult
Ce mă slăvea de ziua mea.
Tu mă citeşti, eu te citesc
Noi amândoi citim coperţi
Tu te iubeşti, eu mă iubesc
şi avem poze pe pereţi.
Lumea eşti tu şi lumea-s eu
Eu mă cunosc, tu te cunoşti
Dar tot mă mir cum că mereu
Prostia trage tot la proşti.
Deci cine-s eu, tu cine eşti?
A cui-i coperta ce-o citesc?
A cui e poza ce-o cerşeşti
şi-n rama căreia trăiesc?
Deci eu sunt rama, conţinutul
Eşti tu ce-ntunecă oglinda
Aici se-nvârte tot ţinutul
Unde trăim ţinând doar grinda.
N-avem nici geamuri şi nici uşă,
N-avem podea şi nici o masă
N-avem nici scaun, doar o păpuşă
Care n-a fost nicicând acasă.
De n-ai fi spart apoi oglinda
Am fi ştiut ceva mai mult,
Ne-am fi cântat în cor colinda
şi-am fi ştiut cât sunt de cult.
Aşa însă de-s alţii-n lume
N-om ştii ce s-a-ntâmplat cu noi
Deci vom rămâne fără nume
Dar indulgenţi... numai noi doi!
vezi mai multe poezii de: Christian W. Schenk
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.