Ca un cocor astenic şi cuminte,
În legea primăverii ce-a venit,
Mă-ntorc cu gîndul gol de vechi cuvinte,
Şi-mi amintesc c-odată ne-am iubit.
N-am nici zăpezi, nici viscole, nici ruguri,
Întunecaţii fulgi, azi, sînt trecut,
Pot însă colinda cu crengi şi muguri
La uşa unui vis care-a durut.
Purtam şi noi, odată, semn de floare,
Prin iarba ce în sînge clocotea,
Dar parcă o deşertică-ntrebare
Le-a pîrjolit radioactiv sub stea.
Aş da oricînd această primăvară
Pe cenuşiul iernii care-a fost,
Au înflorit însă copacii iară,
Şi-n lumea asta, totuşi, e un rost.
Dar te anunţ, acolo, unde sîngeri,
Că am rămas colindător nebun,
Ce printre flori, prin valea unei plîngeri,
Trag după mine fulgii care-apun.
E o beţie-n anotimp şi-n fire,
Fac oameni alergie la polen,
Şi mă trezesc şi eu că de iubire
Sînt grav bolnav – de mult, dar şi peren.
Şi nu mai ştiu, mă doare primăvara,
Sau fosta iarnă, cu-ale ei ninsori?
Şi parc-aud un tren venind spre gara
În care ştiu că numai tu mă dori.
Un singur anotimp vedeam în faţă,
Cînd ne iubeam fără de timp şi loc:
Pluteam, copilărind, ca printr-o ceaţă,
Ce n-a fost să ne fie cu noroc.
Acum sînt toate patru, ca la carte,
Numai noi doi nu sîntem cei ce-am fost,
În loc de sărbătoare, ca-nspre-o moarte,
Prin lan sau prin nămeţi, tot ţinem post…
Putem visa, doar, frunzele uscate,
Căci, altfel, viaţa crapă lîngă noi…
Şi sufletele noastre, vinovate,
În vis ne stau, ca toamna, crengi sub ploi.
E primăvară, vechea mea iubită,
Poţi să începi, de-acum, să te dezbraci…
Fii, tu, uşoară-n veci şi fericită,
Căci eu colind, pentru-amîndoi, cu maci.
(Din volumul “Înger fără statuie”)
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Frumoasă poveste de dragoste! Felicitări! Am citit poezia cu plăcere!
Ina M.
luni, 17 aprilie 2017