Pe fruntea cailor să plângem,
Pe botul lor care miroase
A lapte și a mușchi de umbră,
Să ne gândim asupra lor.
În grajduri vraiște
Cine știe cât de bătrâne și de joase,
Ne revenim, din amintire
Dintr-un leșin istovitor.
Să facem cailor sălbatici
O sărbătoare cu verdeață,
Dar cum am mai putea speranța
s-o întreținem, că mai vin?
Cu ce le-am sugruma disprețul
Trăirii lor din altă viață?
Dorului nostru ar răspunde
Cu ochi de sfânt jeling senin.
Prăsilă roșie și albă,
Prăsilă murgă, un țintat,
O iapă strălucind la soare
De câtă liniște-o îngână,
Și mânji necercetați de spaimă,
Nechezul lor transfigurat
Când simți un șipot de fântână
Cu neagră cumpănă-ntr-o rână.
Nouă ne-ar fi cu mult mai bine
Și lor le-ar fi ca un adaos,
Un ritm păstrat, care să cruțe,
Al cântecelor descântate.
Ce liniște se zămislește
Ca în biserici în pronaos!
E mintea noastră mai săracă,
E mistica singurătate.
Ce preț plătim pentru risipa
Ce o făceam în întuneric,
Cînd, istovind, dumnezeirea
Și lor și nouă ne dădea
Ora de somn, ora de vise
Curgând din domul lumii sferic,
Trecu naivă și scurtată
De coama care se zbătea.
Să ne-ngropăm în părul altor
Făpturi nedumerita jale,
Să fim miloși cerând iertare
Legendei lor ce nu s-a scris,
Cai în coșmare cu mlaștini,
Și voci de cai cu limbă moale,
Cai transparenți, strigoi de groapă
Din om în om, din vis în vis.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.