Astenice sunt vocile, riscante.
Noi nu mai știm să ne uimim de viață.
Aveam odată un profil de greață,
O viață cu impulsuri muzicante.
Să fim amari când nu ne vede nimeni
Și să fim veseli când ieșim pe ușă.
Cât pot mai șterg fereasta de cenușă,
Cât poți, respiră-ne, întunecime.
Iubind să spunem tainice cuvinte,
Sângele nostru, disperat amestec,
Să râdem ca și când el nu ne minte,
Și aruncând tot binele-nainte,
În nebunia clipelor aceste,
Să fim în firea lumii care este.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.