L-am văzut privind afară
L-am acoperit l-am închis l-am sufocat
Dar el privea tot într-o parte
Ieșind prin fereastră
Vedea pe mine punându-mă să văd
Ochii mei erau fisură către grădină
Către lumina zăpezii
Palmele pe ochi mi le-am pus
Degetele în ochi mi le-am vârât
Dar degeaba
El continuă atent să se uite
în aceeași direcție
Gândind priveliștea albă
Calul lopătând în ninsoare
înconjurat de lumină
L-am văzut privind ostenindu-mă
Sufocându-mă cu puterea lui de a vedea
Ceea ce eu nu mai puteam suporta
Prin mine pe mine punându-mă să văd
Gândind la fără de capăt priveliștea
Zăpezii
Calul lopătând și el
Cu numai numele vederii lui văzând
în prelungirea țurțurilor care
Din nepăsare se făcură dând de pământ
Și ca niște cuie intrând în pământ
Cu cel ce le plângea cu tot
Cu cal cu tot cu mine care vedeam
Gândindu-mă fără scăpare
Că el privește afară și vede un cal
Lopătând
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.