de câte ori doamne
dai drumul visului ca un șarpe
simt un cutremur
și spaima
precum un mal
se prăbușește
peste adăpostul meu
și el rămâne îngropat
și eu
de câte ori tu
dai drumul visului
ca unui vultur
el se rotește și alb se așază
peste movila de bulgări
și după ce nu mai adie nimic
umbra lui simt
acoperă ca o zăpadă îndoielnicul meu mormânt
a cărui cruce trimisă din cer
vulturul este
de câte ori
la numai o clipă de capăt
îmi pui tu la gură
oglinda
și ea se aburește
ce semn
în ce limbă fără cuvinte
mi-arăți
un om însetat privește adânc
această imagine calmă
un om în picioare
solemn
în timp ce păduri de mesteceni
dau foșnetul lor
și lumina
și numai de-atunci înainte o apă începe să fie prin locul din vis
cu pietre sălbatice care atunci trăiesc taina
și numai de-atunci înainte vor fi șlefuite
pot spera să rămân
și setea
și apa
și pot spera
să rămân și setea și apa
de câte ori doamne
îngerul prăbușirilor
pasărea
vine din tine
și smulge și duce
un mal întreg de pământ
departe
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.