Fericită în fânețe cu trifoi,
Mila mea o soarbe lâna oilor păscând.
Retrase sub cer, singurătățile-n doi
Se apără, se aștern la pământ.
Coline, aer, coline, turme cunosc,
Respir în tină putrezitul lor mosc.
Acolo pare să fie minunea, și taina,
Și plânsul
Cel fără umilință, din dor izvorând.
Ca un vis ce ne cheamă într-însul
Ar fi viețuirea din gând.
Dar ce ne dat e străin,
E o rătăcitoare avere,
Ca un blestem fără șir.
Și cum să te duc cu mine,
Cărei mume te-aș cere,
Ea să răspundă cu fragede buze de mir?
Și iarăși cred despre un loc anume
Prin care trec,
Din care n-aș mai pleca –
Aici m-am născut,
Aici aș dori să mă-nhume
Mâinile tale în sprijin pe crucea mea.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.